Cu faţa la spate. Şi invers

Că cele două partide sunt duşmani declaraţi ai idependenţei Justiţiei, sper, pentru orice român cu mintea acasă. Pentru ceilalţi, nu garantez. Dar ca orice pedagog optimist sper şi lucrez pentru trezirea lor. Veghem ca guvernanţii să nu se mai adune la ceas de noapte pentru a da o altă ordonanţă de urgenţă. Veghem ca instituţia numită Curtea Constituţională să nu devină o unealtă PSD, întrutotul. Deciziile ei controversate din ultima vreme, de când cu preşedenţia trepăduşului de partid Valer Dorneanu ne îndreptăţesc veghea. Facem ceea ce trebuie şi ceea ce fac şi polonezii faţă cu derapajele Guvernului Conservator. Ei sunt pe punctul de a reuşi. Noi trebuie să perseverăm. Doar suntem în Balcani, iar societatea civilă e mai împotmolită în neputinţe.

Câteva zeci de oameni se mai adună în Piaţa Unirii, sub privirea lui Cuza, în fiecare sâmbătă. Cei mai mulţi au alte priorităţi. De pildă, vacanţa. Sau concursul de dansuri latino, care atrage, inexorabil, o mulţime de gură-cască. Cuplurile se mişca lasciv pe ritmuri de lambada. Sunt vizibil preocupaţi de gesturile lor, spre deliciul publicului. Ar vrea să se etaleze şi ei, dar au ratat înscrierea la concurs. Ne ignoră suveran pe cei din spatele lor, care strigăm împotriva guvernului de hoţi şi agramaţi. Ei iubesc lambada. Noi iubim dreptatea. Ei stau cu spatele la noi, iar noi cu faţa la spatele lor. Suntem două lumi care ne ignorăm. Deocamdată. Lambada face furori şi prozeliţi ad-hoc. Noi, protestatarii suntem o sectă misterioasă, ce clamează o durere care pe ei îi lasă reci. Au ei ceva în căpşoarele înfierbântate de mişcarile lascive? Mă îndoiesc. Apoi vine confirmarea. Din masivul lor grup se desprinde un individ de vârsta a treia. Are ochii injectaţi de ură şi gesturi ameninţătoare. E turbat de prezenţa noastră. Se vede treaba că am interferat nepermis de mult cu profundele lui trăiri lambadiste. “Sorosiştilor! Trădătorilor! Vânduţilor!” – se dezlănţuie ipochimenul asupra noastră. Să mai spună cineva că Antena 3 şi RTV nu fac victime. Toate argumentele şi le iau de acolo. Nu reacţionăm. Ne-am mai confruntat cu specimene de teapa lui. Lipsa noastră de reacţie, în loc să-l calmeze, îi amplifică furia. Se apropie de noi, sigur de metoda lui de intimidare. Câteva doamne încearcă să-l calmeze. Imposibil şi inutil, în opinia mea. De nu ştiu unde, mă recunoaşte şi mă salută politicos, deşi uşor surprins. Îi confirm: “Sunt de aici, din grupul cu faţa la spatele vostru”. “Dumneavoastră, aici?!” şi dă să-mi întindă mâna. “Când te vei calma, dezbatem cazul…” îi replic. Amânăm pentru atunci strângerea de mână. E vizibil descumpănit în urma dialogului şi se retrage spăşit, în grupul de gură-cască. S-a întors în lumea lui. Cu atât mai bine.

Întâmplarea îmi prilejuieşte o reflecţie. Pe cei ignoranţi îi dirijezi lesne spre o ţintă premeditată, cu o ciosvârtă, o promisiune nerealistă sau cu o … lambada. Se lasă ademeniţi olfactic ori sonor, devenind victime sigure. Popor de muşte. Aşa “se cresc” masele de manevră, aşa se formează inepţiile contagioase, indiferente sau agresive, după caz. Aşa s-au născut Mineriadele. Sau aplaudacii lui Ceauşescu. Labele poc! Sau votanţii lui Iliescu. Sau captivii PSD.

Unii stau cu spatele la istorie, în vreme ce alţii aleg să stea cu faţa. Unii ignoră istoria, ceilalţi se străduiesc să o înţeleagă. Ori să o facă. Iar situarea în spaţiul opţiunilor e doar o chestiune de geometrie istorică şi morală.