Caută 
1 MIN
“Omul nou” trebuie să fie cel care apără valorile cosmopolitismului, ale federalizării etc.
Este dificil de improvizat o definiţie a patrimoniului cultural, de aceea mă voi mulţumi să o respect pe cea mai “cuminte”, pe cea mai la îndemână: ar fi vorba despre acel rezervor de bunuri spirituale care aparţin unei naţiuni, aşa cum s-a definit ea nu neapărat pe parcursul istoriei, ci prin intermediul culturii. Deloc întâmplător Istoria… lui G. Călinescu înlocuia concluziile aşteptate cu o sinteză privind Specificul naţional, semn că literatura, poate mai pregnant decât celelalte arte, este în măsură să dea seama de ceea ce individualizează profilul nostru etnic. Prin urmare, nu ne caracterizează (doar) figurile vizibile ale prezentului, cât pilonii culturali, spirituali, care ne-au ajutat să ne închegăm o identitate numai a noastră.
Globalizarea nu trebuie să însemne renunţarea la ce ne e specific, ci dimpotrivă: o valorificare a notei distinctive, pe care orice strategie de marketing cultural va fi nevoit să se bizuiască. Pentru că a continua să înfăţişăm România ca un tărâm feeric, cu oameni îmbrăcaţi în port naţional, ducând vitele la păscut, doinind din fluier sau jucând la horă mi se pare o strategie cât se poate de păguboasă într-o Europă care impune, actualmente, un etalon de civilizaţie care obligă.
***
Problema noastră nu este una propriu-zis valorică, cât mai ales una de promovare. Dintr-un anumit complex de inferioritate, am renunţat mai mereu la dialog. Sau, în unele cazuri, nu am ştiut ce să promovăm. Singura şansă de a deveni competitivi şi cultural în Europa federalizată este să participăm activ la fermentul mişcărilor artistice contemporane sau să încercăm să acredităm acele modele care au şanse reale de a-şi câştiga autoritatea. Cum ar fi, printre altele, paradigma avangardei autohtone, care oricum a dat Europei artişti precum Tristan Tzara, Paul Celan, Gherasim Luca, Eugen Ionescu ori Brâncuşi. Numai că încă nu s-a produs o acreditare a acestora ca autori români, ca produse ale unui context cultural cu nimic mai prejos decât cel occidental. Pe scurt: soluţia nu este nicidecum cea a renunţării la valorile autentice, la specificul nostru cultural, aşa cum corect l-au definit Pârvan, Călinescu, Blaga şi alţii, ci acela al impunerii acestuia pe plan european. Experienţa ne arată că de succes s-au bucurat acei autori care au încercat să surprindă Occidentul cu ceea ce ţine de particularităţile locului, propunând experienţe culturale pitoreşti, inedite, iar nu eforturi tehniciste pe care oricum Vestul le-a consumat de mult. De aceea un Ismail Kadare, un Milan Kundera, un Bohumil Hrabal, Gyogy Konrad, Milos Crnjanski şi alţii au devenit nume omologate pe tot continentul şi nu scriitorii români. Avem încă de învăţat de la vecinii noştri lecţia echilibrului dintre păstrarea identităţii naţionale şi traducerea acestui specific într-un limbaj comun tuturor.
***
După 1989 s-a manifestat la noi o anumită patimă revizionistă, care a pierdut de multe ori pe drum luciditatea, discernământul. Goana după nou nu echivalează întotdeauna cu susţinerea valorii. Anumite grupuri de interese (cel optzecist, mai ales), au încercat să dărâme “statuile” clasicizate, să întoarcă pe dos canonul impus de critica anilor ’60 şi ’70. Lasă că şi criteriul estetic a fost nu o dată înlocuit cu cel est-etic, ceea ce presupune o sensibilă schimbare de paradigmă sau, mai precis, impunere uneia deloc favorabilă literaturii. Faptul că Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, Eugen Barbu şi alţii au devenit oamenii regimului nu îi face totuşi scriitori mai puţin importanţi, căci în orice eşalonare valorică textul trebuie să primeze, opera, iar nu prestaţia demnă ori nu a scriitorului. Pe de altă parte, nici amnezia subită nu este o soluţie.
Impunerea unor criterii care nu sunt decât reminiscenţe ale unui alt soi de ideologie nu este în măsură să impună un alt canon. Faptul că Ion Bogdan Lefter consideră Istoria… lui Călinescu o “pacoste” nu scade cu nimic din importanţa sintezei, ba, aş spune, dimpotrivă, ţinând cont de gabaritul valoric al celor doi “combatanţi”. De asemenea, faptul că Mircea Cărtărescu se căzneşte să demonstreze că Nichita Stănescu a reprezentat un moment nefast în poezia noastră postbelică, condamnând-o la încremenirea într-un modernism anacronic nu are în nici un caz forţa de a impune o altă ierarhie literară, ci doar de a da în vileag opţiunile, interesele protipendadei optzeciste.
***
Nu e bine nici să alunecăm într-un fatalism apăsat, să devenim prăpăstioşi. Dreptul la cultura autohtonă nu ni-l va răpi nimeni, problema e doar ca noi să o putem exporta, să o putem face competitivă pe plan continental. Cu toate că deja în Occident noi ideologii îşi mijesc colţii, iar globalizarea este una dintre ele. “Omul nou” trebuie să fie cel care apără valorile cosmopolitismului, ale federalizării etc. Evident că nu se va renunţa totuşi la specificul naţional, la patrimoniul cultural autohton, dar nici să se recurgă, dintr-un exces de zel, la crearea unei culturi de ghetou, a unei culturi locale nu mi se pare o soluţie.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
