Culmea administraţiei locale

Există în Iaşi un loc unde, dacă ai curaj să intri, faci un salt înapoi în timp de cel puţin trei decenii. Prezentul se vede vag prin nişte geamuri murdare sau se face simţit în ţârâitul strident al vreunui telefon mobil. Chiar şi aşa, eşti condamnat să rămâi locului, uneori fără să te poţi mişca din cauza aglomeraţiei, până când ajungi în locul unde trebuie să cobori. Abia atunci revii complet în timpul prezent şi mulţumeşti Celui de Sus că ai scăpat teafăr. Unii n-au avut norocul ăsta.

Iaşul nu a beneficiat niciodată de un transport urban de călători civilizat. Din păcate, lipsa tradiţiei s-a resimţit şi mai mult după excursiile atâtor indivizi din administraţia locală pe coclauri occidentale, pe motivul perimat al schimbului de experienţă. Exemplele mai apropiate din punct de vedere geografic şi al costurilor n-au fost nici ele adaptate la specificul oraşului nostru. Dimpotrivă. Fostul primar al Iaşului s-a grăbit să copieze planul Timişoarei de înlocuire a căii de rulare, deşi nu sunt bani pentru tramvaie noi. Doar că timişorenii au schimbat liniile în decurs de 5 ani, pe când ieşenii le tot repară de prin 2007 şi sunt departe de finalizare.

În primul mandat al primarului Nichita, administraţia locală a decis să aloce primii 20 de milioane de euro dintr-un total de peste 80 pentru reabilitarea liniilor, fără să-i întrebe pe ieşeni dacă asta îşi doresc. În lipsa oricărei explicaţii logice, primarul şi consilierii au îngropat aceşti bani în calea de rulare, în loc să refacă străzile şi apoi săimpună trolee şi autobuze care să ofere condiţiile de transport şi trafic aşteptate de toţi ieşenii.

Prin urmare, Iaşul a rămas cu o mulţime de vechituri puse să hurducăie zilnic pe linii de tramvai noi, sau prin gropile de lângă ele. O investiţie extrem de scumpă, făcută doar de dragul de a avea tramvaie second-hand în mijlocul unui trafic prin gropi. Dincolo de înghesuiala de la tăiatul triumfător al panglicilor pentru inaugurarea câte unui segment, e puţin probabil să-şi asume cineva vina pentru tocarea atâtor bani. Mai ales că nu vom vedea niciodată măcar un consilier, darămite un primar sau viceprimar transpirând în tărăboanţele încinse de soare sau ferindu-se de apa care se prelinge prin tavan atunci când plouă.

Rămâne un mister cum de unele piese bune de casat din parcul auto de la RATP şi Unistil încă mai circulă pe drumurile publice. Este adevărat că nu le-a văzut nimeni mergând cu mai mult de 40 km/h, dar senzaţii tari există: când hărăbăile gâfâie şi trepidează într-un asemenea hal încât e de mirare că nu se dezmembrează, când unii şoferi confundă autobuzul cu un camion de marfă şi frânează brusc sau când vatmanii opresc în mijlocul intersecţiilor ca să schimbe manual macazul care trebuia să fie automat. Dacă în Iaşi ar exista inspectori de la Autoritatea Rutieră Română nu doar cu numele, cu siguranţă că multe dintre hârburile de transport în comun ar avea interdicţie să iasă pe străzi.

Practic, reţeaua de transport public e o bucurie doar pentru hoţii de buzunare. Poate şi pentru taximetrişti, în orele de vârf. Ar fi fost şi pentru pensionari, dacă aleşii locali le-ar fi oferit gratuitatea în semn de respect, şi nu pentru conştiinciozitatea din zilele de vot. Pe ceilalţi, norocul de a nimeri un compostor funcţional nu-i scuteşte de o călătorie fără stres.

Administrarea ineficientă a acestui important serviciu public a creat deja o gaură imensă în bugetul oraşului. Pe care, din nefericire, tot ieşenii o vor suporta, în locul celor care au luat hotărâri proaste în numele întregii comunităţi. Astăzi, în loc de transport public în condiţii optime avem o reclamă mascată la achiziţia de autoturisme şi mulţi gândesc că a merge cu autobuzul este echivalent cu a mânca salam cu soia. Au şi ei dreptate, numai că „meniul” ăsta a devenit al naibii de scump pentru oraş.