Cultura pe bani

La finele acestei săptămâni are loc la Los Angeles cel mai important şi mediatizat eveniment oarecum cultural: Gala anuală a premiilor Oscar. Spun oarecum cultural nu pentru a diminua din valoarea celei de-a şaptea arte, ci pentru a marca cumva formidabilul impact negustoresc pe care îl are imensa uzină de plăceri estetice şi sensibile a Hollywood-ului. Filmul fiind, de departe, nu numai cea mai productivă industrie creativă, dar chiar şi cel mai fabulos mecanism de profit inventat vreodată de capitalism.

Nu există nimic comparabil cu rata de câştig pe care a adus-o filmul "Titanic" (peste 2 miliarde de dolari la o investiţie de 285 de milioane) şi evident că acest miraj face ca o maşinărie imensă de investiţii şi de stors bani să fie pusă în funcţiune de oligarhii filmului, atenţi şi scrupuloşi la câştig, dar dispuşi, uneori, şi la pariuri riscante nu numai datorită unui impuls mercantil, ci, poate, şi dintr-o fascinaţie a jocului. Pentru că au fost şi eşecuri pilduitoare.

Poate mai mult decât în alţi ani premiile sunt la această ediţie destul de previzibile. Întâi de toate pentru că, din nefericire, nu este în competiţie niciun film cu adevărat mare. După fabulosul "Birdman" de anul trecut, Iñárritu a primit, finalmente, căruţa de bani pentru care a tras din greu, ani la rând, luptându-se cu meschinăria şi închistarea negustorilor. Din păcate nu prea i-a folosit la mare lucru. "The Revenant" e o splendoare ca imagine, o spectaculoasă ilustrare a faptului că, în esenţa sa, filmul trebuie să fie motion picture, dar nimic mai mult. Ba da, o obscenă maşinărie de marketing şi lobby în favoarea lui Di Caprio, al cărui rol chinuit, scremut, muncit pentru a lua şi el, într-un târziu, statueta aia celebră nu a arătat decât limitele sale fatale de actor de linia a doua. Contraponderea ideologică a stângiştilor universitari, filmul "sărac" care sfidează cu bugetul său minuscul opulenţa afişată a corporaţiilor, "Spotlight" (era la TVR în anii 70 o curajoasă emisiune de anchete intitulată chiar "Reflector" care prelua temele din oficiosul partidului), e un film corect, dar tern şi cu un subiect detonat deja de mult pentru a mai fi azi o bombă. Va lua, evident, un premiu pentru că anticlericalismul dă bine, dar până la "All the President’s Men" e o cale mult prea lungă. De Tarantino ce să mai spui? Un film perfect până la aiuritorul voice over picat din cer, după care urmează ţăcăneala lui inevitabilă cu sushi uman plus mult ketchup. Presimt că Eddie Redmayne, cu o ubicuitate de excepţie în "The Danish Girl", va fi marele nedreptăţit, iar cele două premii obligatorii ("Star Wars", la efecte şi "Son of Saul", la film străin) vor completa acest imens şi scump bâlci planetar. (Trec în viteză peste scandaloasele escrocherii ideologice, manipulatoare şi imorale numite "Bridge of Spies" şi "The Big Short".)

Filmul comercial american este totuşi, în ciuda mofturilor elitiste europene, un exemplu de conjuncţie a creaţiei şi a investiţiei financiare căreia nu prea i se poate opune nimic. În acest an, cinematograful european a venit ca reacţie valorică cu aşteptatul "Giovinezza" ("Youth"), regizat de Paolo Sorrentino, un follow up după magnificul "La Grande Bellezza" de acum trei ani (reluat de curând şi pe HBO). Deşi cu o distribuţie de excepţie, cu un afiş de neuitat (căci focalizează pe nurii unei decorative vaci carpatine), cu imagini de National Geographic şi tot felul de mici glumiţe de PR care răsar ca stafidele în cozonac (apariţia frugală în cadru a histrionicului primar gay al Londrei, bunăoară) filmul ratează borangicul subţire, inefabil, metafizic şi uman care adunase laolaltă, dinamic, în motion picture, elementele aparent disparate din capodopera anterioară. E de văzut, desigur, dar mie unuia mi-a lăsat un gust sălciu, de fake, poate şi pentru că mă aşteptam la prea mult. Deşi cinematograful european dezvoltă acest caraghios complex de superioritate pretinzând că face artă autentică, novatoare şi eliberată de constrângerile castratoare ale producătorilor ahtiaţi după profit, realitatea e puţin mai încurcată. Filmul fiind, după cum spuneam, sinteza cea mai complexă a talentului, banilor şi distracţiei nu poate fi realizat decât cu investiţii substanţiale şi cu perfecţiune managerială, tehnică şi de PR. Sumele uriaşe vehiculate în marketing şi lobby arată că raportul între cultură şi bani nu mai poate rămâne azi la stadiul boemei, decât în cazuri rarisime. Amestecul banilor în ecuaţie, cu sumele halucinante care se cheltuie pe licitaţii de artă (fie ele produse artistice novatoare or escrocherii cosmice) sau în industria filmului arată că, finalmente, banii contează în detrimentul gratuităţii avangardiste. Şi că există afaceri (şi corupţie!) şi prin cultură. Mai ales atunci când, în buna tradiţie europeană, banii sunt publici, iar gradul real de noutate sau de talent este imposibil de cuantificat în lipsa unui evaluator extern, independent şi onest. Şi la noi marii cheltuitori au învăţat că manipularea mediatică şi self-marketingul agresiv ţin loc de valoare autentică aşa încât avem privilegiul de a descoperi că suntem, drăgăliţă Doamne!, în rând cu lumea având şi noi mulţi astfel de îmbârligători talentaţ, iuţi de mână. Şi cu o gură… de Oscar!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor