Cum a năvălit Alah în dormitor

Am fost întotdeauna convins că o scară de bloc este, într-o anumită măsură, o societate românească în miniatură. Din câte am observat, aşa cum descoperirea apei pe Marte nu a produs nici un val de emoţie pe culoarele blocului, lumea românească în miniatură a fost total insensibilă la criza refugiaţilor. Nu cred că mulţi au urmărit ştirile şi au habar care este drama lor sau ce tipuri de probleme pun europenilor. Nu ştiu dacă şi-au pus cumva întrebarea cum este să te afli în sătucul olandez cu 40 de locuitori, unde au ajuns şi trebuie cazaţi 150 de sirieni. Şi pe bună dreptate. Toţi suntem siguri că refugiaţii vor rămâne complet dezinteresaţi de România; că nu vom asista la problemele de adaptare şi integrare la cutumele altei civilizaţii.

Siguranţa şi liniştea mea s-au sfârşit în urmă cu două săptămâni. În Iaşi nu au ajuns refugiaţii, dar au sosit studenţii arabi. Unii au (re)venit să îmbogăţească lumea mea românească în miniatură. Cei de anul ăsta, chiriaşi în apartamentul unei vecine, îmi fac o imagine clară despre „conflictul civilizaţiilor”. Habar n-am cum arată, cine sunt, de unde au venit, n-am dat nas în nas până acum, dar ştiu că respectă tradiţiile religioase. Undeva, pe la 12 noaptea şi la 6 dimineaţa, timp de o oră şi mai bine, se aud rugăciuni. Un glas de imam, profund şi monoton, trece prin pereţi ca prin hârtie şi mă face să mă cred mutat într-o moschee. Alah îmi bubuie în urechi comandamente teribile şi neînţelese. Lumea mea laică este sub presiune, la capătul răbdărilor.

Mărturisesc că acest lucru mă deranjează (şi nu vreau să jignesc) ca o bormaşină neoprită, precum scandalul neîncetat între doi beţivi ori alarma unei maşini lăsate părăsite în parcare. Pe uşa blocului şi liftului este pus un anunţ: „Vă rugăm respectaţi liniştea între orele 19.00-08.00”. Cine s-ar fi gândit că are nevoie de traducere în arabă? Şi în fond, ce înţelege fiecare prin „linişte”? Decibelii sunt şi ei culturali. Într-un fel îi tratează şi îi tolerează un sirian din centrul Damascului, un manelist din Bularga şi cu totul altfel un german din Dortmund.

Cum să procedăm pe viitor? Eu să mă simt din nou laic şi acasă, nu mutat cu forţa în moschee, vecinul meu arab să aibă certitudinea că sufletul îi ajunge în rai? Pentru că ţelul nu este să-i stric această perspectivă. Dimpotrivă. Poate, lămurit că, în cele din urmă, rugile-i vor fi ascultate, o va face în gând sau în şoaptă.

Să chem poliţia şi să reclam perturbarea liniştii? Am mai făcut-o cu alte prilejuri, iar acest tip de infracţiune este ultimul în lista de priorităţi. Poliţiştii vor ajunge cu siguranţă după ce rugăciunile se opresc. Oricum, autorităţile sigur vor spune că este vorba de îndeplinirea unui ceremonial religios. Dacă nu există plângeri legate de megafoanele Mitropoliei, din care răsună în fiecare duminică sute de decibeli, ce ar fi de comentat la o rugăciune zgomotoasă într-un apartament?

Să anunţ SRI că „fundamentalistul” din apartamentul alăturat riscă să se „radicalizeze” în ideea că obţin un ordin de expulzare? Ori să-mi fac curaj la o discuţie în „arabă” cu vecinul? Am auzit că sunt destul de „refractari” la discuţii culturale cu „necredincioşii”, iar finalul poate fi imprevizibil. Tot ceea ce vreau este să lase decibelii lui Alah mai jos. Ciocnirea civilizaţiilor nu mă lasă, deocamdată, să dorm. Alah a năvălit peste mine sonor. Vă rog, pe această cale să mă ajutaţi. Cum se scrie în arabă: „Vă rugăm, nu deranjaţi vecinii cu rugăciunile! Respectaţi programul de odihnă”? Allahu Akbar, dar nu la mine în dormitor!