Cum a spart Dragnea vraja PSD

Succesul PSD s-a bazat întotdeauna pe imaginea de monolit. Indiferent prin câte transformări a trecut de-a lungul timpului, de politicile pe care le-a promovat, de liderii care s-au perindat la conducerea lui, de frământările sale interne, PSD a lăsat mereu impresia de partid al unei singure echipe conduse de un singur lider. E în gena lui. PSD n-are organ pentru dizidenţă, cine pierde, ori se-ntoarce cu coada între picioare la masa învingătorului, ori pleacă.

În 1991, Petre Roman a vrut să-l dea jos pe Iliescu din fruntea partidului din care se trage actualul PSD, n-a reuşit şi şi-a făcut altul (pe care i l-a preluat apoi Traian Băsescu, dar asta-i altă poveste). A urmat o perioadă lungă de linişte, cu o succesiune paşnică la vârf de la Iliescu la Năstase. După ce Năstase a pierdut prezidenţialele din 2004, partidul s-a dat pe mâna lui Geoană. N-a fost o schimbare lipsită de tensiuni, dar PSD s-a repliat imediat în jurul noului lider. A pierdut şi el următoarele  prezidenţiale, în 2009, partidul a fost preluat de Ponta şi, fără prea multe vorbe, pesediştii l-au luat şi pe el în braţe. A încercat Geoană să-l rupă, dar a fost scos în şuturi. Monolitul a funcţionat perfect. Partidul pe care şi l-a făcut Geoană mai apoi n-a avut niciun succes. A căzut şi Ponta. A mârâit el un pic pe la colţuri, ba chiar a încercat şi un joc la două capete susţinând din interior, la alegerile de anul trecut un partiduleţ finanţat de amicul Ghiţă, dar a făcut-o cu destulă atenţie ca să nu-şi pună în cap partidul preluat între timp de Dragnea. Şi lucrurile păreau să meargă în continuare pe vechea filosofie: învingătorul ia totul, cine pierde, ciocu-mic sau out!  

Dar, după ce a ajuns la guvernare, s-a întâmplat ceva nemaiîntâlnit în istoria acestui partid. Liderul PSD, Liviu Dragnea, a încălcat una dintre regulile de aur, nescrise, ale partidului, şi a făcut-o cu o inconştienţă pe care probabil doar frica de puşcărie o poate explica. Şi regula asta sună cam aşa: nu rişti niciodată soarta partidului dacă tu, ca lider, nu eşti cel puţin la fel de popular ca el. Sentimentul de turmă face parte din moştenirea genetică a electoratului PSD. Dacă-l provoci să aleagă între doi ciobani şi tu eşti ăla mai slab, l-ai pierdut. Grindeanu e mai popular decât Dragnea. Chiar şi Ponta e mai popular decât Dragnea. Când ai asemenea oameni în preajmă, nu scoţi partidul la mezat, nu-i rişti soarta, ca să te răfuieşti cu ei. Nici dacă te provoacă, darmite să-i provoci chiar tu. Ori faci tot posibilul să-i ţii aproape, ori îi "ajuţi" să se compromită singuri până ajungi şi tu măcar la fel de popular.

Sunt convins că Dragnea nu se aştepta să ajungă în situaţia de-acum. Că a fost o surpriză, se explică şi prin afirmaţia aia a lui, uşor trecută cu vederea, cum că ”parcă Grindeanu nu mai e el”. Când a declanşat operaţiunea ”Jos Grindeanu”, Dragnea a mizat pe două lucruri: unul, că încă-premierul Grindeanu nu va reacţiona în felul în care a făcut-o, că se va declara învins şi va pleca acasă şi doi, că la o adică îşi va pune dulăii (şi dulăiţele) din jurul lui să-l pună imediat la punct. Ceea ce a şi făcut, iar tocmai asta-i arată disperarea.

E posibil ca moţiunea împotriva guvernului Grindeanu să treacă, cum e la fel de posibil să reuşească să-şi treacă prin Parlament şi un alt guvern. Şi asta pentru că Dragnea încă controlează logistic partidul. Dar în electoratul său de bază ruptura e inevitabilă, motiv pentru care PSD nu va mai fi niciodată ce-a fost de când se ştie, indiferent sub ce nume, din 1990 încoace: partidul monolit capabil să ia mereu forma unei turme majoritare. Dragnea i-a spart vraja şi, cum spune o glumă uşor sinistră care circulă pe facebook, dacă Iliescu n-ar mai trăi, cu siguranţă s-ar întoarce în mormânt.

Publicitate și alte recomandări video