Cum frângi, azi, o inimă de cititor

Genul ăsta de întrebări m-a oripilat, şi nu o dată, pe mine însumi. Mă întrebase mai demult cineva, într-o anchetă (un gen care te scapă de mii de probleme, dacă ai de paginat, de exemplu, o revistă) ceva asemănător şi mi-am dat seama că e din categoria celor încuietoare. Fiindcă îi simţi de-odată imensa pondere sociologică, cu afluenţi spre cultură, mentalităţi, profit, stări de spirit generaţioniste ş.a.m.d.: dacă am stărui, lista ar ieşi, probabil, de câteva ori mai lungă. Poezia e, şi ea, un fel de hârtie de turnesol prin raportare la social: referă, deconspiră şi am impresia că, pe lângă toate, e şi un mare furnizor de decepţii.

Mă rog, dosarul e cumva cunoscut (când şi când în presă apare câte o jelanie), ca şi retorica, de altfel: în materie de percepţie a culturii, pe la noi, cel puţin, te izbeşte cu un déjà vu greu, aproape rânced. Dar încep să apară semne ale unei exasperări mai profunde. O exasperare care foloseşte esteticul, eternul joc al autoreferenţialităţii ca semn că nu mai crede în eficienţa demersului direct şi ca o desolidarizare ostentativă – aşa aş citi în subsidiar – de mijloacele consacrate (când vine vorba de o problemă cu bătaie, totuşi, socială).

În cheia asta am citit azi un poem de Teo Chiriac („Pact cu cititorul”, din Sufletul meu de până la Big Bang, volum apărut la Arc, anul trecut), foarte caracteristic pentru poetica acestui autor (ludic mixat cu solemnitate, o gesticulaţie de fantoşe cu substrat abisal). Expresia n-ar trebui să ne înşele, deşi nepreveniţii – sunt sigur – vor lua drept monedă curată tocmai ceea ce funcţionează aici ca un antidot sau ca o contrapondere, mai curând, pentru un sarcasm care nu are nimic de a face cu bufonada din stratul superior. Poemul e dramatic în măsura în care pare patetic şi, oarecum în premieră, foloseşte divagaţia, deliciul retoric pentru a devoala lucruri întru totul austere. Curios e cum face gradaţia dintr-un joc, aparent, gratuit o formă a tensiunii:

„Dragă Cititorule, eu încă nu te cunosc/ dar mă grăbesc să te salut şi să recunosc:/ bolnav şi singur am mare nevoie de tine/ şi sper că şi tu vei fi având nevoie de mine/ dar eşti departe şi nu-mi poţi trimite un semn/ de aceea oriunde ai fi eu te rog şi te-ndemn:/ hai să semnăm un acord o prinsoare o învoială/ cum e acordul semnat de analgezic şi boală/ cum e convenţia sau contractul bilateral/ între existent şi nonexistent între ireal şi real/ între vremea ce trece şi vremea ce vine/ între spiritul nou şi materia în ruine”.

Poemul e, desigur, o pledoarie, dar construită – aproape pervers – cu mijloace care îşi dejoacă intenţiile, care îşi sabotează propriul punct de plecare, deşi tocmai asta, în cele din urmă, când impresia se încheagă, reface traseul, dând chiar efectul scontat, de te surprinzi că, manevrată metodic şi cu tenacitate, sabia de carton poate – sfidând paradoxul -tranşa ca una adevărată. Reţeta e să foloseşti cu aplomb locuri comune: obţii astfel o surprinzătoare reconversiune. Iată un pasaj numai bun de rostit în pustiul receptării:

„Oh, Cititorul nu ştie că-n Ziua judecăţii de-apoi/ vor putea supravieţui doar acei dintre noi/ care-au citit mai multe cărticele de poezie/ despre viaţă şi dor despre moarte şi veşnicie/ Acea zi grandioasă va arăta ca o mare serbare/ când îngerii Domnului vor coborî în straie solare/ când emoţionaţi vom urca pe scena luminoasă/ ca să recităm – pe rând – poezia cea mai luminoasă/ Cei ce vor spune cele mai frumoase poezii/ vor trăi mai departe în pace în lumină şi bucurii/ iar cei ce n-au deschis toată viaţa o carte/ vor coborî ruşinaţi de pe scenă în moarte”.

N-am citit demult lucruri cu adevărat tulburătoare. Teo Chiriac ne frânge inima cu un mănunchi de candori abisale.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova