Cum mai citim, când mai citim?

Există, se ştie, mai multe tipuri de competenţe pe care un text, în speţă literar (pentru că în alte domenii îmi declin priceperea) le cere lectorului. O dată ce literatura şi-a câştigat bunul obicei de a se autoanaliza, ridicând vălul mistificator şi dând semne clare că e conştientă de mecanismul său, refuzând să mai respecte idilica şi desueta convenţie a construirii unei lumi ficţionale detaşate de cea reală, ea mizează pe cooperarea cititorului („model” sau „implicat”) pe care, încearcă să ne convingă Eco şi Iser, textul şi-l construieşte. Textul modern îşi structurează mesajul pe mai multe paliere, nu se mai mulţumeşte să pretindă simpla şi confortabila acceptare din partea receptorului a pactului ficţional şi, eventual, implicarea afectivă a acestuia în noul univers fictiv propus de artificiul textual. După Proust, Joyce, Faulkner, Hemann Broch, Musil, Canetti, Pynchon, John Barth şi alţii, textul devine un adevărat palimpsest, care nu se mai oferă oricum lectorului, ci îi pretinde acestuia abilităţi ce tind către specializare. Un cititor asemenea lui Don Quijote, care, să nu uităm, „înnebuneşte” (sau, mai exact, se hotărăştesă înnebunească) din cauza unui anumit tip de lectură, intensiv, s-a spus, dispus, aşadar să ia în serios convenţionala lume ficţională construită de text, nu mai este de găsit astăzi. Prin urmare, întrebarea căreia voi încerca să-i aflu o grăbită dezlegare este în ce măsură mai este posibilă şi, presupunând că ar reuşi să devină altceva decât un artefact resuscitat de ineficienta nostalgie, în ce măsură mai este legitimă lectura naivă?

Faptul că încă modernitatea a impus o radicală schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte discursul literar, întors, adesea, asupra sa, a modificat, fără doar şi poate, şi practicile curente de lectură. Cititorul lui Balzac, de pildă, obişnuit să verifice în universul romanesc coerenţele „stării civile”, aşa cum le cunoştea el din imediata lui apropiere, trebuie să se fi simţit oarecum debusolat în faţa unui text cu atâtea piste posibile, cu variate implicaţii de ordin livresc precum Ulysse al lui Joyce. Prin urmare, lectura capătă nuanţele stringente ale un soi de examinare a până atunci placidului şi comodului cititor: a citi devine un pariu pe care receptorul este nevoit să-l lege mai întâi cu autorul (evident, cel aşa-numit „model”, nu cu cel empiric), apoi cu propriile abilităţi pe care, neposedându-le iniţial, se vede nevoit să şi le formeze. Şi cum altfel se pot educa anumite competenţe decât prin exerciţiu? Noua paradigmă textuală nu mai păstrează generozitatea de a ceda unor insistenţe oarecare, ci dă semne că trebuie să i se facă curte, cere rafinament şi, până la urmă, experienţă. Ca şi amorul, lectura, pentru a-şi îndeplini funcţia formativă, pretinde maturitate. Mai versat, cititorul are, evident, mai mult succes în cucerirea cărţii. Naivitatea a început să însemne, în actul lecturii, a ignora paliere esenţiale ale operei, ea presupune, cu oricâtă puritate şi-ar măslui obrazul, ignoranţă. O comoditate pe care, trebuie adăugat, cititorul de azi nu şi-o mai permite, dacă vrea să poată recupera cât mai corect complicatele implicaţii semantice ale textului. Suntem martorii unei vârste mature a literaturii şi totuşi, conştient de toate aceste premise, îţi mai poţi permite, când devii un specialist al cititului, să ai preferinţe? Ar fi trist dacă nu ţi-ai mai îngădui asemenea răsfăţuri; ar însemna, de fapt, să storci literatura de ceea ce este esenţial: de viaţă.

***

La finele fiecărui târg de carte, se dă publicităţii situaţia vânzărilor. Încerc să comentez, nu serios, căci nu merită, informaţiile de la recentul Bookfest. Părerea mea este că aceste cifre de vânzări (adesea contrafăcute) sunt irelevante. Ele nu spun nimic despre ce se citeşte, cât se citeşte şi, mai ales, despre cine mai citeşte. Pe astfel de liste se pot afla nume dintre cele mai amestecate; Mircea Cărtărescu poate sta alături de Andreea Marin, la fel cum Lucian Boia (un bun istoric, care s-a lăsat însă dus de politica editorului şi scote cărţi pe bandă rulantă, sub nivelul profesiunii lui) ocupă podiumul între Andreea Esca şi Mihaela Rădulescu (la urma urmelor, nu e o companie chiar neplăcută, nu?). Dacă aş mai avea naivitatea superficială de acum zece ani, m-aş strădui să ironizez situaţia. Nu merită însă efortul.

Un târg de carte este un bazar, unde se găseşte marfă pentru toate gusturile şi pentru toate buzunarele. Un bazar în care ofertele cele mai copioase nu se găsesc neapărat la marile tarabe, din centru. Pe mine unul, de câte ori merg la Bookfest sau la Gaudeamus, nu mă atrag standurile marilor edituri, pentru că acolo ştiu bine ce mă aşteaptă şi pentru că oricum găsesc cărţile lor în orice librărie. Aşa că profit de ocazie ca să-mi umplu rucsacul cu apariţii foarte bune, care nu stârnesc însă tapaj mediatic. De pildă, cărţile de poezie sau studiile serioase nu se vor regăsi niciodată pe o astfel de listă. Ceea ce nu înseamnă că ele nu sunt citite.

Un scurt comentariu de final; neavând imaginaţie, profit, inevitabil, de exemplul personal… Citesc de când mă ştiu, cumpăr cărţi de când mă ştiu, am o casă cu pereţi tapetaţi de cărţi; nimic nu mă bucură mai mult decât o carte pe care mi-o doream: îi mângâi, cu voluptate, copertele (să nu corectaţi şi să scrieţi „coperţile”!), o miros, o mângâi, o cântăresc în palme, o car după mine prin toată casa, uneori o iau în geantă şi o mai deschid la birou, la facultate, în parc etc. Toate acestea fac parte din ritualul lecturii; cine crede că citim doar cu ochii, nu ştie ce pierde. Sunt, pe scurt, un maniac. Întrebarea care mă preocupă însă atunci când cumpăr o carte poate părea anostă, dar nu este: ce fac cu ea după ce o citesc? O arunc undeva, pe un raft aproape de tavan şi o uit acolo? Cărţile sunt vii, dar nu toate.

Oare care este soarta acestor cărţi care se bucură de un scurt succes acum? Cine le va mai citi peste trei, cinci, zece ani? Ar fi maliţios să continuu numărătoarea… Ce înseamnă o carte de succes? Azi, se pare, succesul nu se constată, ci se fabrică. În realitate, el se constată, atunci când o carte reuşeşte să intereseze şi după un număr considerabil de ani.

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi