Cum schimbi un pampers – ghid pentru idioţi

Înainte de cum, ar trebui lămurit mai întâi de ce-ul. De ce trebuie schimbaţi, la urma urmei, pamperşii de pe un copil? De ce nu pot rămâne pe ei mult şi bine până ce plozii cresc şi nu trebuie să îi mai poarte? Întrebare pusă pertinent de anumiţi idioţi dintre noi. Ei bine, spre deosebire de un adult care poate purta un articol intim de îmbrăcăminte până ce acesta se confundă şi la culoare, şi la textură cu pielea posesorului, la copii materia maro şi materia lichidă, termene pe care le vom folosi în locul ştim noi a ce, se pot acumula în cantităţi atât de mari şi agresive, încât pot duce la explozie, şi nimeni nu ar trebui să fie martorul unei asemenea deflagraţii. Aici cred că suntem cu toţii de acord. Plus că intervine şi problema sensibilităţii cutanate, olfactive şi auditive, în traducere directă pentru acest ghid: pielea copilului se irită, aerul din jurul lui se împute, iar îngeraşul urlă până scoală şi enervează toţi vecinii sau stârneşte dorinţa animalică şi perfect normală în adulţii din jur de a fi aruncat pe geam.

Revenind la procedura de schimbare a unui pampers mai trebuie să amintesc faptul că are loc la nivel mondial o nedreptate care ar trebui corectată, anume aceea că se consideră peste tot că doar femeile, respectiv mamele, recurg la această procedură. Reclamele la scutece se fac exclusiv cu femei, majoritatea relaxate, zâmbind sau râzând de-a binelea lângă un puradel fericit. Niciun bărbat. E cumva asemănător cu gătitul, deşi pentru unii ar părea exagerat. Adevărul e clar totuşi: cei mai buni bucătari şi cei mai tehnici şi desăvârşiţi schimbători de scutece sunt tot bărbaţii. Ei nu recurg la reclamă pentru că o văd ca pe un fel de înjosire, o chestie nebărbătească. Total eronat. Rambo şi aventurile lui sunt joacă pe lângă luptele purtate zi de zi de un părinte cu scutecele. Femeile „prepară” schimbarea de scutec doar din rutină, pe când bărbaţii o duc la nivel de artă, ei o fac perfect, fără cusur, oriunde şi oricum, copilul habar neavând ce i s-a întâmplat. Îmbinare absolută între viteză şi desăvârşire.

E adevărat că, fiind puţini taţii care se ocupă constant de grija micilor gângănii, ei sunt neglijaţi, în imaginea publică rămânând tipicul mascul tâmp cu două mâini stângi în loc de una, care scapă copilul din braţe, nu poate să desfacă scaiul de la scutec, împrăştie peste tot cu materie maro, înjură ş.a.m.d. Aceiaşi bărbaţi care sunt în stare să dezmembreze un vapor şi să-l monteze la loc nu sunt în stare să schimbe un scutec murdar cu unul nou. Penibil. Mai există de asemenea individul şi mai absent care nu se implică deloc, iar la constatarea faptului olfactiv că s-a produs o deflagraţie, încearcă să acopere mirosul cu parfum, deodorant de cameră sau multe pături.

Din punctul meu de vedere un bărbat puternic nu este doar cel cu muşchi, cel extrem de inteligent şi doct sau cel care citeşte şi înţelege perfect lucrările lui Kant, Hegel sau Popper, ci acela care ştie să ducă la perfecţiune arta schimbării unui scutec, să fie, cu alte cuvinte, un om universal. Pentru că nu e uşor lucru, aşa cum cred unii. Ca să devii un schimbător de scutec modest trebuie în primul rând să te familiarizezi cu tot ce înseamnă excreţii, ceea ce implică practic penetrarea în domeniul vast al medicinei. Contactul tău cu materia maro şi cea lichidă este direct, palpabil, nemediat de nicio textilă, eşti doar tu şi ei: copilul, materia, scutecul. Fie îi învingi tu şi fluturi scutecul murdar, strâns bine deasupra capului într-un gest victorios, fie declanşezi o reacţie în lanţ care te va afecta pe o perioadă indefinită de timp. Şi, reţine, nu doar cum îl scoţi şi îl înlocuieşti pe cel vechi contează, ci şi cum îl împătureşti şi îl depozitezi pe cel folosit. Rezultatul şi unica satisfacţie sunt copilul autocolant, adică acela care, liniştit, se lipeşte de tine într-un gest suprem de mulţumire.

Trebuie să ajungi să îţi modifici cu totul perspectiva despre fecale şi ce reprezintă ele în viaţa ta. Dacă, până să ai copii, voi doi vă neglijaţi cu totul, întorşi permanent fiecare cu spatele unul la celălalt, acum este confruntare directă, ochi în ochi, nas în nas. E bine cunoscut comportamentul părinţilor de copii mici faţă de tot ce înseamnă activitate care se desfăşoară în jurul scutecului, oliţei de noapte, şi, chiar mai târziu, a vasului de toaletă. Ei ajung uneori la situaţii absurde sau comice, să se îmbulzească, de exemplu, în jurul produsului excretat ca să se holbeze la el mai ceva ca la sarmale. Asta pentru că de ceea ce este înăuntru depinde liniştea şi buna evoluţie a plodului şi implicit a părinţilor. Credeţi că degeaba câini se miros la spate mereu? Ei de acolo află tot: sex, vârstă, rasă, apartenenţă, dispoziţie afectivă, boli etc. Noi, oamenii, am abandonat demult metoda, iar coprologii sunt dintre cei mai luaţi în râs dintre medici. Dar ceea ce-i interesant şi ironic este că în calitate de părinte devii la rândul tău un coprolog strălucit. N-aţi văzut niciodată pe cineva care îşi verifică progenitura de caca? Exact ca un câine, îl miroase. Simplu şi eficace. Devii atât de precis încât ajungi chiar să adulmeci de la distanţă ca un copoi. Şi astfel ţi se diminuează cu mult capacitatea de a voma la întâlnirea cu un lucru scârbos, ţi se modifică percepţia despre delicateţea oamenilor şi câte şi mai câte. Dintr-o privire sau o pufăire din nas eşti în stare să spui dacă pruncul e sănătos ori nu; este o veritabilă întoarcere la natură.

Nu mai vorbesc că multe dintre subiectele de discuţie ale părinţilor se învârt în jurul fecalelor copilului: dacă şi cum a făcut, când şi cât. Se uită problemele de serviciu, de relaţie conjugală, tot. Oala de noapte devine principalul punct de atracţie şi subiect de discuţie.

Spun toate astea în deplină cunoştinţă de cauză: Eram în parcare la Kaufland, nu aveam nimic umed de şters ori spălat, trebuia să mă descurc cu ce aveam, nişte şerveţele uscate. Era o treabă provocatoare, dar antrenamentul îndelungat îmi dădea încredere. Am reuşit totuşi. Copilul, întins pe scaunul din dreapta şoferului, cu capul răsturnat peste frâna de mână zâmbea mulţumit. Când mă uit însă înspre scutecul lăsat temporar sub maşină observ că îmi scăpase un aspect important: vântul. Se dovedea a fi o probă extrem de dificilă!… Scutecul, încă nelegat, era în siguranţă, dar hârtia murdară zbura peste tot în parcare! Dezastru. Puteam fi retrogradat! Iar copilul nu era încă îmbrăcat! Din greşeală, încercând să prind o bucată de şerveţel luată de vânt, am scăpat două degete în scutec. Eram contaminat! Trebuia să continui aşadar cu o singură mână!… M-am îndârjit, nu trebuia să-mi scape, nu puteam renunţa, nu atunci! Nu aşa uşor!… Devenise o luptă parte-n parte. Am strâns din dinţi şi m-am avântat sub maşină. Când eram mai concentrat ce aud din spate: „Nu vă supăraţi, aveţi un minut?” Un agent de vânzări voia să particip la un sondaj. Auzi!… După privirea mea cruntă şi-a dat seama că nu aveam un minut. S-a topit repede. Am îmbrăcat copilul doar cu o mână şi trei degete de la cealaltă şi l-am asigurat în căruţţinând în acelaşi timp cu piciorul bucăţile de hârtie rămase care fluturau în vânt. Am strâns scutecul şi resturile şi le-am aruncat la coş. M-am şters pe mâini, eram gata.

Am făcut cumpărăturile, totul părea că se îndrepta spre o victorie grea, dar reuşită, însă când revin la maşină, dezastru: în mijlocul parcării dansau vesel într-un vârtej de vânt trei sau patru hârtii pline de materie maro!… Suferisem o înfrângere ruşinoasă. Înapoi la antrenament!…