Da, vreau să ştiu tot ce-a făcut Elena Udrea la Cotroceni

"Mi-e greu să descifrez misterul. De ce mi-a cerut să îi comunic eu demisia? De ce, apoi, comportamentul stupid în relaţia cu cei din jur? M.-R.U. (Mihai Răzvan Ungureanu – nota mea) îm povesteşte, printre vorbe ameţitoare, că înainte cu ceva luni – o perioadă de vreo două săptămâni, constataserăm noi, cei din Palat, accesul doamnei nu mai era atât de direct şi prelungit în cabinetul Preşedintelui – aflase ceva foarte tulbure. O chestie cu Moscova, cu o notificare din partea rusă, ceva ciudat… Nu ştiu cât de adevărată e povestea. Acum tind să cred că demisia ei era necesară ca să o îndepărteze de acele documente secrete la care avea acces liber şi necontrolat. Acum, în afara regulilor instituţionale, ea primeşte informaţiile pe care el le controlează. Şi îşi aduce contribuţia cum ştie mai bine.."

Acest citat din cartea Adrianei Săftoiu, "Cronică de Cotroceni", a rămas, după cum remarcă jurnalistul Teodor Tiţă pe blogul său (incentru.ro), cel puţin până acum, total nebăgat în seamă în toate cronicile, analizele, comentariile (ca să nu mai zic de înjurături) pe marginea cărţii fostului consilier prezidenţial, şefă a comunicării la Cotroceni în primii doi ani din primul mandat ai lui Băsescu.

Ce ne sugerează acest mic fragment din carte e o posibilă afacere ce ţine de secrete de stat, de accesul de la un moment dat considerat periculos sau cel puţin inoportun al Elenei Udrea la acestea, de "o chestie cu Moscova" despre care vorbeşte la un moment dat MRU (cel care îi va succeda chiar fostului soţ al autoarei la şefia SIE).

Ce au toate acestea cu budoarul, cu uitatul prin gaura cheii, cu mahalagismul, toate aceste stigme care compun grila de lectură pe care ne-o propun cei care-o înjură acum pe Adriana Săftoiu pentru cartea ei?

De ce nu se apleacă aceştia asupra a ceea ce pare a fi cu adevărat important în "cronica" Adrianei Săftoiu, lucruri de care e plină această carte?

Întrebări retorice, de altfel.

Evident, există o explicaţie superficială şi anume aviditatea presei, a multor comentatori, cu care extrag din orice, puţinul şi insignifiantul scandalos, şi de a-l extrapola, construind imaginea falsă a unui întreg Scandal.

Dar explicaţia tare, consistentă, a acestei oglinzi sparte şi deformante prin care suntem invitaţi să privim gestul doamnei Săftoiu, ţine de un alt păcat al prea multora dintre noi. E vorba de partizanatul orb.

Ştiu minţi strălucite care odată intrate pe tărâmul politicii şi le pierd realmente. Nu contează faptele, verificabile şi cuantificabile, contează doar emoţia. Îl critici pe Băsescu pentru ceva concret, nu aşa, la modul general, iar ei nu văd decât atacul monstruos, suspect de intenţii ascunse în scenarii puerile, la adresa unui idol. Unii n-o spun astfel, cu subiect şi predicat, dar orbirea e evidentă.

Am mai spus-o în ultimele zile şi o repet şi aici. Gestul Adrianei Săftoiu de a publica o "cronică" de Cotroceni e, dincolo de subiectivităţile inerente, de stilul ei, de valoarea ei literară, un gest absolut necesar. Oripilarea multora, dacă nu vine din dezinformările de care vorbeam mai sus, e şi efectul unei "tradiţii" ciudate de pe la noi, aceea că despre şefu’ nu se vorbeşte de rău în public nici măcar după ce nu-ţi mai este şef, ba, mai mult, nu se vorbeşte deloc. "Nu se dă din casă", cum spune românul.

E aici şi un amestec de planuri. Adriana Săftoiu n-a "dat din casa" lui Băsescu, ci din una dintre marile case ale istoriei noastre recente pe care avem dreptul s-o cunoaştem până în cele mai mici amănunte. Palatul Cotroceni nu a fost budoarul cetăţeanului Traian Băsescu şi nici casa lui de vacanţă, ci instituţia (plătită de noi, asta uităm mereu) unde s-au luat în ultimii 10 ani cele mai importante decizii care privesc ţara asta. Acesta e un motiv suficient ca să ne intereseze tot ce s-a întâmplat acolo, mai puţin poate cele ce ţin de secretele de stat.

Avem dreptul să ştim, iar cartea Adrianei Săftoiu ne ajută un pic, pentru că statul ăsta pe care l-a slujit Traian Băsescu zece ani la Cotroceni nu e o ficţiune sau o afacere privată, ci suntem chiar noi. Iar eu chiar vreau să ştiu totul despre mine, fie şi prin acest stat care-mi poate schimba oricând destinul. Şi da, vreau să ştiu inclusiv dacă şi cât mi l-a influenţat şi Elena Udrea, şi oricine a avut sau are pârgiile de-a o face.

Restul e can-can de care-i acuz de data asta eu pe cei care-o acuză pe Adriana Săftoiu. În frunte cu Ion Cristoiu, adevăratul preşedinte-fondator al presei mizeribiliste.