Dai în mine, dai în fabrici şi uzine

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi arătat lucrurile pentru noi dacă tentativa de lovitură de stat din vara lui 2012, cu încercarea de preluare a controlului asupra instituţiilor democratice esenţiale pentru statul român, ar fi reuşit? Haideţi să ne uităm puţin la ce se întâmplă în ultima vreme peste Prut pentru că tare mai seamănă Republica Moldova cu România, dar din păcate mai mult la rele.

Octombrie 2015. Printr-un vot comun al rusofililor socialişti (Dodon), comunişti (Voronin), dar şi al „pro-europenilor” din Partidul Democrat al oligarhului Plahotniuc, guvernul Streleţ este demis prin moţiune de cenzură, deşi se bucura de susţinerea Uniunii Europene. Partidul oligarhului Plahotniuc, aflat la o cotă de 4% de încredere din partea electoratului (cam acelaşi scor pe care îl avea în România şi partidul – televiziune al lui Dan Voiculescu) îşi asumă conducerea executivă a Republicii Moldova. Învăţând, parcă, din greşelile puciştilor din 2012 de la Bucureşti, „democraţii” lui Plahotniuc nu plecă însă la drum fără a-şi fi asigurat în prealabil controlul total asupra justiţiei, fluxurilor economice şi majorităţii covârşitoare a presei de peste Prut. Prin constrângeri de ordin juridic sau economic, în mai puţin de doi ani de zile restul partidelor pro-europene de la Chişinău aproape că ajung să pună lacătul la uşă.

În Parlament, mai cu vorba bună, mai cu ameninţarea unor dosare penale, grupuri de deputaţi (la grămadă, comunişti dar şi „pro-europeni”) migrează in-corpore spre – aţi ghicit! – partidul aceluiaşi oligarh Plahotniuc. Astăzi, Partidul Democrat are în continuare 4% din intenţiile de vot, însă numără 40 de deputaţi (39,6%, ca pondere parlamentară) , faţă de doar 19 cu câţi intrase în Parlament la alegerile din 30 noiembrie 2014. O performanţă pe care nici măcar Dan Voiculescu, în zilele sale de glorie, nu a fost în stare să o atingă.

La alegerile prezidenţiale din iarna trecută, mass-media controlată de către structurile puterii actuale de la Chişinău îşi face şi ea datoria, cu vârf şi îndesat. „Sprijinită” formal de către Partidul Democrat în turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale, pro-europeana Maia Sandu este învinsă fără mari emoţii de către Igor Dodon, omul lui Putin de la Chişinău, datorită „dezvăluirilor” televiziunilor aceluiaşi Plahotniuc care au provocat şi întreţinut isteria naţională a celor 30.000 de refugiaţi musulmani sirieni care vor fi aduşi în Republica Moldova de către Angela Merkel şi Uniunea Europeană drept preţ pentru sprijinul oferit în lupta contra lui Dodon.

Cu aproape toate gările şi capetele de pod ocupate, totul mergea ca uns pentru sistemul actual de la Chişinău. Însă în acest moment, din prea multă lăcomie, apare şi prima eroare: crezându-se cu sacii deja în căruţă, Plahotniuc decide să treacă fulgerător la etapa următoare, controlul total al viitorului parlamentar al Republicii Moldova prin schimbarea sistemului electoral. Pentru a păstra aparenţele, se simulează chiar o „dezbatere” între cele două tipuri de vot uninominal propuse de către Plahotniuc şi Dodon, rezultatul prefigurându-se a fi acelaşi, indiferent de varianta ce va urma să fie adoptaată: prin influenţa administrativă şi juridică construită în ultima perioadă, în Parlament vor urma să acceadă doar două partide, „democraţii” lui Plahotniuc şi socialiştii lui Dodon. Miliţienii buni şi miliţienii răi, o poveste numai bună de zăpăcit Uniunea Europeană şi de încasat fonduri de la Bruxelles pentru „europenizarea” Republicii Moldova.

Opoziţia şi societatea civilă, atâta cât a mai rămas, încearcă să organizeze un protest, dar acest lucru – în condiţiile de azi din Republica Moldova – este practic imposibil. Ca să înţelegeţi mai bine cum stă „democraţia” peste Prut în anul 2017, duminica trecută – când la Chişinău se anunţase un mare miting de protest al societăţii civile – conducerea Căilor Ferate a decis anularea tuturor trenurilor către capitală pentru că în acea zi se anunţau ploi, iar călătoria cu trenul putea deveni „periculoasă” (nu la fel de „periculoase”, se pare, au fost condiţiile meteo şi pentru trenurile internaţionale de călători, care au avut liber să circule în acea zi).

Şi în acest moment, exact ca în vara fierbinte a lui 2012 din România, Uniunea Europeană a oprit cronometrul pentru Republica Moldova, ameninţând că dacă se continuă jocul nesportiv, se va umbla la cartonaşul roşu. Ceea ce trebuia a fi o garantare a „europenismului” guvernării lui Plahotniuc s-a transformat într-o urecheală în şedinţa cu părinţii de la Strasbourg şi Bruxelles: ajutorul financiar de 100 milioane euro dinspre Uniunea Europeană nu va mai fi acordat Republicii Moldova până când legiuitorii de la Chişinău nu revin la regulile democratice ale jocului politic. Europarlamentarii s-au arătat îngrijoraţi de „lipsa de transparenţă a deciziilor luate în justiţie – de exemplu valul de arestări din ultima vreme care par mai degrabă motivate politic, de concentrarea mass-media într-o serie de concerne, două dintre ele controlând peste 85% din piaţa de publicitate, dar şi de decizia foarte grăbită şi nemotivată de a forţa schimbarea sistemului electoral”.

Exact ca şi Antenele în 2012, tonomatele lui Plahotniuc s-au grăbit să arate cu degetul spre societatea civilă care i-a dezinformat pe „europenii superficiali care nu numai că nu ştiu unde este Moldova pe hartă, dar nici nu cunosc specificul nostru”, dorindu-şi, în realitate, „răul Moldovei”. Până la urmă, vorba unui blogger publicat de una dintre platformele care preaslăveşte actuala putere de la Chişinău, cine sunt aceşti aşa-zişi europeni care, în loc să ne dea ce e al nostru, ne critică? Simplu: „feţe îmbuibate, care şi-au făcut averea din fonduri străine, hipsteri cu barbişon şi sorosiste în tenişi, bombonei chitiţi şi parfumaţi care transpiră zilnic la recepţii glamuroase”. Serios acum, nu vi se pare cunoscut stilul? 

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova