Darul istoricului şi datoria cetăţii

Şi-a dedicat întreaga viaţă cunoaşterii istoriei, cu o dăruire pe care cultura română nu a mai cunoscut-o de ceva timp. Deşi vremurile au fost potrivnice libertăţii actului creator, cu deosebire într-o materie atât de sensibilă cum este umanitatea în istorie, fiind pedepsit pentru curajul său juvenil cu ani grei de recluziune, asemenea păstorului de suflete, care nu-şi părăseşte niciodată turma, asemenea soldatului care nu dezertează, a avut vrednicia şi statornicia de a rămâne alături de neamul său, şi atunci când acesta – intimidat şi umilit de stăpâni năimiţi – nu i-a oferit nimic în schimb, nici măcar dragostea lui. Suferinţa l-a înnobilat, iar de atunci, efigia cărturarului a dobândit această patină inconfundabilă. Şi aşa a rămas – demn şi neîncovoiat de împrejurările vieţii – şi la venerabila vârstă pe care a împlinit-o în 12 octombrie curent, când a intrat în cel de-al 17-lea lustru al vieţii.

Spirit clasic, a ales măsura în raport cu istoria şi cu vremurile ce i-au fost date să le trăiască. Spirit creştin, a optat pentru smerenie în raport cu marii înaintaşi ai breslei, a căror operă şi destin le-a reconstituit şi restituit cu o tenacitate de benedictin. Spirit civic şi naţional, a înţeles să se dedice semenilor săi în toate împrejurările, chiar şi sau mai ales în cele potrivnice, neuitând nici o clipă că misiunea eternă a istoricului este aceea de a face elogiul ideii de libertate. A intrat în istoriografia română cu un set de lucrări temeinice, care au trecut proba timpului şi l-au aşezat în galeria marilor istorici. Şi pentru că nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin, a ales să-şi îmbrăţişeze vocaţia, slujind muzei Clio ca un cărturar din veacul al XIX-lea – veacul de aur al istoriografiei noastre -, atunci când istoricii au asumat că istoria este “ştiinţa naţiunii”. Şi aşa a rămas până astăzi, în ciuda modelor trecătoare, care îl îmbiau fie să se dezică de adevărul adânc al trecutului, spre a face pactul cu diavolul, în anii regimului comunist, fie să se ataşeze ideii “corectitudinii istorice”, în anii din urmă, ai postmodernităţii. Istoricul a dăruit cetăţii truda lui de o viaţă: zeci de volume, mii studii ştiinţifice şi de articole civice, publicate la noi şi în afară. Prin întindere, cuprindere şi adâncimea cugetului, prin eleganţă şi rafinament intelectual, opera cărturarului ieşean este unică în cultura naţională şi ar onora orice cultură europeană, chiar şi din specia celor majore. Aceste virtuţi califică opera academicianului Al. Zub să reziste şi probei viitorului. Într-o zi, despre această lucrare cărturărească de excepţie se vor susţine doctorate.

Istoricul a dăruit, iar cetatea s-a deprins, de la o vreme, să-i arate recunoştinţă. Gest frumos, meritat şi civilizat. Nimic nou pe meridianele culturii, semn că vremurile au început a se aşeza pe temeiul valorii, fie chiar şi numai în lumea academică. Dar istoricul nu este doar o instituţie, aşa cum s-a glosat, zilele trecute, la ceas aniversar. El este un om viu, care are încă proiecte, la vârsta sa venerabilă. Nimeni nu şi-l imaginează pe Alexandru Zub în ipostaza de pensionar. Ceea ce publicul larg nu cunoaşte însă este faptul că istoricul are o arhivă şi o bibliotecă impresionante, ce merită să fie valorificate. Materia primă pentru alte zeci de volume dedicate istoriei culturii aşteaptă să fie pusă în valoare. Dar împrejurările mai noi nu sunt prietenoase pentru o asemenea întreprindere: Institutul de Istorie este în pribegie, după pierderea sediului, iar zestrea istoricului Alexandru Zub este inoperabilă. Vârsta nu-i mai permite istoricului să-şi ordoneze, de unul singur, această materie. E trist că după o viaţă în care a căutat şi a oferit ordine şi sens istoriei noastre, cetatea noastră nu-i poate oferi istoricului răgazul normalităţii. Omul şi opera sa binemerită nu doar recunoaşterea oficială, diplome ori medalii. Eu cred că istoricul merită un gest decent din partea cetăţii: un centru de cercetări de istorie a culturii, al cărui nucleu este chiar arhiva şi opera domniei-sale. Câteva instituţii – academice, ecleziastice ori de altă natură – ar putea să-şi dea mâna pentru a împlini o datorie faţă de cărturarul care şi-a făcut datoria faţă de cetate. Lansez această idee şi sper ca ea să fie darul nostru pentru istoric. Lucrarea nu trebuie amânată ori pasată de la o instituţie la alta. Altfel, înclin să cred că toate cuvintele frumoase rămân doar gesturi formale, minate, inevitabil, de un coeficient de ipocrizie. Nici măcar nu cred că este o întreprindere scumpă. Vorba lui Eminescu: ne trebuie doar ideea care să ne pună la lucru. O mică echipă de cercetători poate accesa fonduri europene. Iar totul poate începe prin identificarea unui sediu decent, în care arhiva să fie rânduită sub supravegherea cărturarului. Acesta este darul pe care cred că cetatea îl poate dărui istoricului. Până atunci, mă alătur celor care i-au adus dovezi de preţuire, urând cărturarului: Ad multos felices annos!

Mihai Dorin este istoric şi publicist