De ce nu este retrasă decoraţia lui Năstase?

Olivier Ihl, un reputat profesor de ştiinţe politice, ne prezintă incitant rolul insignelor, ordinelor, medaliilor, decoraţiilor în viaţa politică şi socială a unui stat modern. Deşi a provocat deseori abordări ironice ori futile şi a fost considerat veritabil obiect al vanităţii, în jurul staniolului strălucitor se desfăşoară mereu lupte simbolice care transmit priorităţile politice ale momentului şi îi evidenţiază pe preferaţii regimului. Foarte succint spus, decoraţiile sunt un mijloc de încurajare, răsplătire a virtuţilor şi comportamentelor pe care statul le doreşte prezente la cetăţenii săi. Autorităţile invită, astfel, la o formă de emulaţie, gratificându-i pe cei dornici de implicare şi recunoaştere socială.

Nu doar elitelor le este rezervat acest ritual al recompenselor. Regele Carol I decora ţăranii care îşi donau bruma de avere pentru înfiinţarea unor şcoli în vederea eradicării analfabetismului rural. La fel de adevărat este că, aşa cum decoraţiile pot încuraja valorile sociale benefice (devotamentul, sacrificiul pentru colectivitate, filantropia), ele pot exprima degenerarea regimurilor totalitare, prin mistificarea crimei. Hitler îi decora pe SS-işti distinşi în operaţiunile de exterminare a evreilor. Ordinele şi decoraţiile ajută la o radiografiere a statelor, nu doar prin expunerea valorilor ce le definesc, cât şi prin partea lor pur birocratică: stabilirea transparentă şi onestă a criteriilor de gratificaţie, numărul optim sau inflaţia de titluri până la devalorizarea simbolică, adecvarea decoraţiilor la importanţa serviciilor aduse naţiunii, toate corespund validităţii sau putrefacţiei morale a vieţii de stat.

Acestea fiind spuse, să ne oprim, pe scurt, asupra ultimului scandal al decoraţiilor prezidenţiale. Circulă lista a 11 condamnaţi penal (Ionel Manţog, Irina Jianu, Emilian Cutean, Cristian Anghel, Adrian Năstase, Eugen Bădălan, Ion Dumitru, Dumitru Cioflină, Mihail Popescu, Neculae Oţelean, Vasile Eugen Calcan), rămaşi cu decoraţiile intacte după ce au fost condamnaţi, iar unii chiar şi-au încheiat perioada de detenţie. Gheorghe Anghelescu, directorul Cancelariei Ordinelor, precizează că retragerea decoraţiilor reprezintă un act de voinţă a preşedintelui. A dovedit-o, recent, în cazul lui Cătălin Voicu, condamnat la 5 ani, la numai două săptămâni de la pronunţarea sentinţei fiindu-i retrasă Virtutea militară în grad de cavaler. O mai făcuse, anterior, în 2007, cu Vadim Tudor (Ordinul naţional „Steaua României”) după episodul grotesc orchestrat în Parlament, în timpul citirii raportului Tismăneanu.

De unde această lentoare ori dublă măsură în cazul celor 11 condamnaţi? Sincope în program şi o aglomerare a priorităţilor prezidenţiale încât nu se găsesc câteva secunde pentru semnarea unor hârtii? Sau o altă gafă a „omului perfect”? Ce exemplu civic ar putea fi operaţiunea „Trofeul calităţii”, prin care Năstase (Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Mare Cruce) şi Jianu şi-au exersat talentul în abuzul în serviciu, spălarea de bani, falsul în înscrisuri ori falsul intelectual? Ce formă de emulaţie trebuie să transmită fostul director Romsilva, Ion Dumitru, după ce şi-a prejudiciat regia cu sute de milioane de euro şi a înregistrat recordul mondial în materie de adaos comercial în licitaţii trucate: 20000%? Ce formă de patriotism şi sacrificiu pentru patrie au dovedit generalii Eugen Bădălan, Mihai Popescu şi Dumitru Cioflină, vânzând tehnică militară ca fier vechi ori devenind samsari imobiliari pentru a-l îmbogăţi pe Gigi Becali cu terenurile armatei?

Deşi, cum prinde ocazia, Traian Băsescu critică valul de impostură din societate, în speţă inflaţia de titluri academice, fiind artizanul unui scandal la finalul căruia Victor Ponta a devenit un plagiator de renume mondial, în cazul de faţă preşedintele este garantul imposturii şi administrator al confuziei. O impostură civică, în care rechini cocoţaţi de haosul tranziţiei în posturi publice, căpetenii ale reţelelor de pradă, sunt onoraţi şi preţuiţi. Cu toate că, în situaţii mult mai banale, vrea să-i facă pe politicieni să le fie ruşine de români, preşedintelui însuşi îi trebuie, deseori, o busolă. Tăcerea prezidenţială, inerţia, arată că nu are reflexul şi clarviziunea unui asemenea demers, fără presiune, oricât ar fi de necesar pentru stat să-şi pună în ordine ierarhiile valorice, criteriile prin care sunt evaluate serviciile publice.

În fond, ce proiect de societate dezvoltă România prin intermediul gratificaţiilor pe care le acordă sau le menţine? Şi, mai ales, de ce nu trebuie deranjat pieptul plin de decoraţii al lui Năstase? Capitolul reevaluărilor prezidenţiale pare că s-a poticnit când ajunsese la un subiect sensibil şi cu o miză profundă.