Caută 
1 MIN
Dacă punem cap la cap cele trei caracteristici ale infantilismului comunicativ, egoismul telegrafic, frustrarea veninoasă şi ritualizarea injuriei în schiţa astfel conturată identificăm matricea discursului politicianist de vârf.
În încercarea de a afla pe la ce vârstă şi de ce încep oamenii să vorbească urât, psihologul american Timothy Jay, autorul unui volum binecunoscut cititorilor de lucrări de psiholingvistică, Cursing in America (1992), notează că achiziţia vorbelor urâte se activează începând cu al doilea an de viaţă şi se desfăşoară pe fond emoţional negativ. Vorbirea copilului de până la doi ani – scrie Jay – este egocentrică, deoarece puiul de om nu are clar conturată conştiinţa unui receptor sau a unui auditoriu şi telegrafică, pentru că puiul de om nu are încă dezvoltate abilităţile cognitive necesare construcţiei laborioase şi adecvate de enunţuri. Vă invit să reţinem aceste două trăsături ale infantilismului verbal şi să le contopim într-o singură formulă: egoism telegrafic.
În jurul vârstei de doi ani, „cuvintele murdare” de tot soiul încep a se fixa în bagajul lingual al copilului, pe fondul unor stări negative precum furia şi frustrarea. Cu alte cuvinte, comportamentul verbal al copilului devine o oglindă a obişnuinţelor verbale şi comportamentale ale părinţilor. Ce naşte din pisică şoareci mănâncă. Un părinte opresiv, schimbător ca vremea şi slobod la gură va fi, peste ani, mândrul posesor al unei progenituri puse pe harţă, greu de mulţumit şi cu limba înveninată. Să adăugăm inventarului şi această constatare, anume că ura spurcă gura.
În sfârşit, mai trebuie arătat că deprinderile verbale ale copilăriei se ritualizează în timp. Cine a fost învăţat de mic să spună „bună ziua, domnule/ doamnă”, „mulţumesc frumos”, „la revedere” poate deveni, în timp, un artist al politeţii. Dimpotrivă, cine a fost învăţat din pruncie că gingaşe alinturi precum „tâmpit”, „idiot”, „cretin” sunt mijloace de adresare optime şi eficiente de a interacţiona cu cei din jur, poate deveni, în timp, un as al insultelor. Întreb şi eu, de dragul întrebării, care din cei doi „educabili” va câştiga în lupta pentru existenţă, politicosul sau injuriosul?
Acum, dacă punem cap la cap cele trei caracteristici ale infantilismului comunicativ, egoismul telegrafic, frustrarea veninoasă şi ritualizarea injuriei în schiţa astfel conturată identificăm matricea discursului politicianist de vârf. Cu alte cuvinte, când un copil prost-crescut obţine mari satisfacţii din a vorbi urât, el este pe cale de a deveni un mare politician autohton. Să readucem în atenţie câteva exemple decupate din fluxurile mai vechi şi mai noi de ştiri.
În opinia actualului preşedinte al ţării, actualul prim-ministru este bolnav („El e mitoman, e bolnav”, noiembrie 2012), hoţ („Un hoţ rămâne un hoţ”, iulie 2012), laş („Ponta trebuie să scape de laşitate ca să fie prim-ministru”, septembrie 2013), mincinos („E stilul lui, minte cum respiră”, octombrie 2013), şmecher („… Şi să mai renunţe la şmecherie”, septembrie 2013) şi lista rămâne deschisă.
Invers, în opinia premierului, preşedintele este laş („I-a murit curajul”, octombrie 2013), ipocrit („Şi-a bătut dl. preşedinte Băsescu recordurile de ipocrizie”, octombrie 2013), mafiot, mincinos şi ticălos („Băsescu este un mafiot, un mincinos şi un ticălos”, iulie 2012), un neica nimeni („Vorbele sale nu au nici o valoare”, iulie 2013), un mitocan grosolan („a fost grosolan. Probabil a văzut la domnul Sarkozy gesturile astea de mitocănie”, decembrie 2011), iar repertoriul e departe de a fi epuizat.
Să nu-l neglijăm, vă rog, pe al doilea om în stat, adică pe dl. Crin Antonescu, preşedintele Senatului. În accepţia celui mai bun orator politic al contemporaneităţii (apud Andrei Marga, iulie 2011), şeful statului e „un mincinos grobian” (octombrie 2013), un „penalul penalilor, cu flotă, cu spălare de bani, cu casă din Mihăileanu, cu dosare deschise… Penalul penalilor, tăticul penalilor” (februarie 2013), un pericol public (mai 2010) cu apucături de securist (noiembrie 2012), neam prost şi ignorant (octombrie 2011), un individ cu atitudine mârlănească (februarie 2013). Nu e cazul să mai continuăm. Pentru o corectă informare a cititorilor, dăm curs şi părerilor ferme ale preşedintelui Statului despre preşedintele Senatului: o catastrofă (iunie 2013) care nu o să ajungă niciodată preşedinte (august 2013), un bebeluş al democraţiei (alaltăieri).
Din pură obiectivitate, cel mai bun orator al zilelor noastre nu îşi cruţă nici duşmanii, nici aliaţii. Astfel, dacă urmărim fluxul de ştiri, dl. Ponta este, în ordinea cronologică a atributelor recente, „un coleg de serviciu public” (septembrie 2013), un ipocrit simpatic („nu e om rău”) care face un joc „parşivel”, dacă nu „duplicitar” (septembrie 2013), un clovn de la circul zilnic al pactului de coabitare între premier şi preşedinte (alaltăieri). În replică la politeţurile din ce în ce mai rafinate ale „camaradului de drum”, Ponta îi dădea „colegului de nădejde” Crin Antonescu o lecţie de demnitate: „nu ne-am dorit să fie păpuşa PSD !” (septembrie 2013).
Care ar fi, deci, morala ce trebuie desprinsă din acest probatoriu solid ce evidenţiază buna-creştere, tactul şi politeţea de care dau dovadă oamenii pe care i-am ales să ne reprezinte interesele la cele mai înalte niveluri? Aveţi grijă ce le spuneţi prichindeilor de azi dacă nu vreţi să ajungă mai marii prost-crescuţi de mâine.
Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
