Caută 
1 MIN
Despre Eminescu s-a scris / se scrie în fel şi chip. Unii zic că-i prea mult, alţii – că-i prea puţin. Să-l mitizăm, nu-i bine, să-l demitizăm – nici atât. Când nu ţi-i foame, nu ţi-i sete şi nici dor de codrul verde, poţi trăi liniştit fără Eminescu. Şi dacă ţi-i foame/sete, şi n-ai cum a le ogoi, la ce folos Eminescu? La ce bun poeţii în vreme de criză?se întreba, în urmă cu peste două veacuri, Hölderlin.
Marginile sunt mai conservatoare, mai rezistente decât centrul, îndeosebi atunci când peste ele vin aluviunile istoriei. Într-o Românie înconjurată de români, acei conaţionali pe care ”istoria” i-a plasat între alte graniţe şi sub alt steag, şi-au căutat mereu repere, puncte de sprijin care să le menţină verticalitatea, identitatea. Un astfel de reper a fost, şi încă rămâne, Eminescu.
Mitizarea, ca şi demitizarea, a început încă din timpul vieţii poetului. Tonul l-a dat Veronica Micle, poetă minoră, dar muză majoră. Ea este prima care alătură numelui Eminescu, cuvântul geniu. Eminescu îi era musagetul, cum defineşte Viorica S. Constantinescu (în Dicţionar de cultură poetică. Eminescu) bărbatul care devine izvor de inspiraţie, de adoraţie, pentru o poetă. Alecsandri, de la înălţimea sa de bard, face şi el o reverenţă: La răsăritu-i mare, se-nclină al meu apus.Doar Macedonski ricanează, în nefericitaepigramă: Un X…pretins poet, acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-aşi plânge dacă în balamuc / Destinul său n-ar fi mai bun, / Căci până ieri a fost năuc, / Şi nu e azi decât nebun…O reconstituire a acestui episod ne-o oferă, recent, Stan V. Cristea, într-un masiv op, intitulat Eminescu şi Teleormanul. Este limpede că, între Macedonski şi Eminescu era o rivalitate surdă, care nu putea să nu explodeze, din când în când. Ceea ce mie mi se pare o fericită lucrare a destinului e faptul că cei doi mari poeţi s-au întîlnit şi şi-au ascultat, reciproc, creaţiile, la saloanele literare bucureştene pe care le frecventau, uneori chiar la Maiorescu acasă. După o astfel de serată, când a citit teatral şi arogant (cum îl taxează Maiorescu în Însemnări zilnice) una dintre celebrele sale Nopţi…, Macedonski are grijă să-i menţioneze, orgolios, somităţile vremii, care au fost de faţă, plasând, după: şi alţii, între cari se afla şi d. Eminovici (citiţi Eminescu, vă rog…).De altfel, în repetatele şi, peste veac, neconvingătoarele sale disculpări, o aflăm şi pe aceasta: Nu rezultă cât de puţin că epigrama mea i-a fost adresată. De altfel, nici n-aveam de ce să i-o adresez, Eminescu era un necunoscut pînă atunci. Până la 1883, adică, an în care a apărut epigrama… Macedonski recunoaşte că el a scris-o, dar ca un simplu exerciţiuşi, oricum, cu doi ani înaintede momentul în care fatalitatea voi ca publicarea ei să coincidă cu nebunia lui Eminescu.Sigur este că nu el a trimis-o la tipar, ci anecdoticulDimitrie Teleor care, fiind secretar de redacţie la ”Literatorul”, a făcut – apreciază, nu ştiu de ce, Stan V. Cristea – două gesturi de mare nobleţe faţă de Eminescu. Întâi, că el a fost acela care a trimis la tipar, divulgând-o deodată cu autorul ei,apoi dându-şi demisia de la ”Literatorul” în semn de protest faţă de autorul ”Epigramei în cauză”.Dacă cel de-al doilea gest este, într-adevăr, unul de nobleţe, publicarea epigramei, fără ştirea autorului, nu mi se pare câtuşi de puţin nobilă, fiind, dimpotrivă, sămânţă de scandal şi prilej ca anecdoticulsă se posteze, pentru moment, în prim-plan. Fără gestul senzaţionalist al lui Teleor, epigrama ar fi rămas, probabil, o scriere de sertar, descoperită cine ştie cînd de vreun cercetător (poate chiar de Adrian Marino) al vieţii şi operei lui Macedonski – şi oricum, fără nicio consecinţă asupra posterităţii acestuia. Cert este că, trădându-l pe Macedonski, Teleor a devenit omul amintiriilui Eminescu, pe care îl evocă, mai apoi,în felurite ipostaze: stând la masă(la ”Timpul”) şi scriind toată ziua pe file de hârtie litere asiriene şi haldeice; jucând popice (El da cel dintâi, când erau toate cheglele în picioare şi da cu bila cea mai mare. Bila se ducea frumos înainte, trecea prin mijlocul cheglelor şi surpa două, trei, şi chiar patru. Această victorie era salutată cu strigăte de bucurie.); sau ”la birtul lui Şerbănescu, unde punea capul între mâini şi începea să cânte doine din Transilvania, aşa cum le cântau mocanii, şi cânta câte o oră întreagă”.Ceea ce poate fi o exageraţiune teleorică…
Drumuri şi popasuri pe urmele lui Eminescu s-au făcut multe, de-a lungul anilor. Unele au purces din aceeaşi nevoie de repere, de modele, de mituri, în ultimă instanţă. Care ar fi, aşadar, legătura lui Eminescu cu Teleormanul? Recunosc că am pornit a răsfoi cu oarece prudenţă şi-un zâmbet de îndoială acest op, întrebându-mă ce s-ar putea spune, în aproape 600 de pagini (!) despre efemera trecere a poetului prin ţinutul limitrof Dunării?! Se ştie că junele, care legase, la Cernăuţi, şcoala de gard, o pornise hai-hui prin ţară şi, făcând un fel de tur al României – Mică, pe-atunci – ajunsese şi în prăfuitele, unele abia încropite, târguri riverane. Unii şi-l amintesc (20-30 de ani mai târziu) hamal în port, alţii (Caragiale dixit) într-un otel la Giurgiu, unde slujea în curte şi la grajd – culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller.Din cam aceste împrejurări ajunge sufleur (episod cunoscut) şi străbate, cel puţin de două ori, oraşele dunărene, luând-o, mai apoi, spre Botoşanii natali, unde îşi şi încheie scurta dar vioaia carieră teatrală. Zece ani mai târziu, bucureştinizat deja, nu se mai duce el la teleormăneni, vin aceştia la el. Sau pe-aproape. Stan V. Cristea este un maestru al inter-conectărilor, urmărite până-n pânzele albe, aşa cum a făcut-o şi-n cărţile consacrate lui Constantin Noica sau Marin Preda – teleormăneni la baştină. Evident că, într-un oraş cosmopolit ca Bucureştiul, trebuie să fi fost şi teleormăneni – pe care monografistul îi recenzează, îi pune pe căprării şi investighează toate căile prin care aceştia s-ar fi putut întâlni cu Eminescu. şi se întâlnesc, sau se presupune că s-au întîlnit. Îi place să creadă, fără a forţa nota, că Eminescu, notoriu deja (mai ales ca gazetar), n-a pierdut vreun prilej de-a mai trece, cel puţin pe la Roşiorii de Vede sau Turnu Măgurele… Eu unul aş fi jurat că Turnu din Doina – De la Turnu-n Dorohoi / Curg duşmanii în puhoi / şi s-aşează pe la noi – este Turnu Severin, dar criticul cu Teleormanu-n glas încearcă a dovedi că Eminescu s-a gândit la Turnu Măgurele, în nostalgia aventurii sale adolescentine… şi mai şi este speranţa că acea ”carte” (din Scrisoarea a III-a), trimisă De din vale de Rovine, ”unde să fi fost scrisă, dacă nu cumva pe aceste meleaguri ale Teleormanului?” La Turnu, adică.
Dincolo de aceste trageri la temă – emanate dintr-un patetic patriotism local – cartea lui Stan V. Cristea impresionează prin reconstituirile acribioase şi prin scoaterea din uitare a unor oameni şi locuri care au avut atingere, fie şi întâmplător, cu Eminescu.
Îți recomandăm
