De la friptură

Iată câteva utilizări de astăzi: „un partid de fripturişti”; „un candidat independent în PE va fi un fripturist care va vota funcţie de câţi bani primeşte”; „Migraţia devine fripturism, iar migratorii sunt nişte fripturişti”. Alte explicaţii (sau echivalări) prin sinonime: „La început se numeau fripturişti, apoi barcagii, dar acum plecările în grup se numesc alianţe”; „Pişcotari mi se pare mai peiorativ decât fripturişti”. Oricum, [aceştia] „sunt sau vor fi traseişti sau mai exact barcagii” etc. etc.

* De la Iorga citire. Sunt destul de rare situaţiile când crearea unei vocabule ce va beneficia de circulaţie apreciabilă poate fi atribuită cuiva („cu nume şi prenume”, vorba limbajului juridico-administrativ de la nivelul jurnalisticii). Iată un caz ce nu este subminat de îndoială: genitorul termenului fripturist este Nicolae Iorga, în postura de om politic vehement şi virulent, poveste pe care o reluăm. O informaţie privind paternitatea termenului găsim în comentariul la o scrisoare a pictorului Tonitza; caracterizându-l pe confratele său Şt. Dimitrescu, ce fusese acuzat, în 1929, de unele ziare din Iaşi şi din Bucureşti, că s-ar fi înscris la „naţional-ţărănişti” pentru a obţine postul de director al şcolii de belle-arte din Iaşi, Tonitza scria: „Ştefan Dimitrescu – o ştiţi prea bine! – nu are nimic de a face cu «ultra modernismul», nici cu partidul averescan. Cu atât mai puţin e un fripturist”. Iar editorii volumului „N.N. Tonitza – Corespondenţă” (Meridiane, 1978, p. 246) notează: „Termen născocit de N. Iorga pentru a desemna pe politicienii oportunişti, care treceau în tabăra celor de la putere”.

Această trimitere se verifică printr-o informaţie ce porneşte de la Pamfil Şeicaru, termenul fiind plasat printre „vorbele de duh” ale istoricului: în campania electorală din 1926, în „Neamul românesc”, Nicolae Iorga „i-a numit fripturişti pe câţiva politicieni naţional-ţărănişti trecuţi la partidul de guvernământ al generalului Averescu, după ce fuseseră îmbiaţi cu funcţii în fruntea ministerelor şi prefecturilor” (cf. www.jurnalul.ro).

* Extensii. Nu este mai puţin adevărat că, apoi, utilizarea termenului s-a întins şi spre alte categorii de profitori; se vorbeşte şi de jurnalişti fripturişti (pentru aceştia s-a propus înlocuirea termenului prin pişcotari!) şi acelaşi epitet a fost atribuit şi altor categorii de persoane publice; vezi, de exemplu, „procurori-fripturişti de la DNA şi DIICOT”; (/www.luju.ro/), respectiv „poliţist fripturist…, acuzat de săvârşirea infracţiunii de luare de mită” (www.ziare.com/).

* Sursa imaginii. În timp, coruperea cuiva, „cumpărarea” cuiva slab, neprincipial, s-a referit la hrană, pornind de la faptul că acesta era sărac sau era lacom; exemplul clasic îl reprezintă expresia „a se vinde pentru un blid de linte”, explicată astfel în dicţionare: „se spune pentru a arăta că un act josnic (de trădare) a fost săvârşit de cineva pentru un profit nesemnificativ”. Originea expresiei este biblică; într-o formă apropiată o găsim într-o predică în care mitropolitul Antim Ivireanul (circa 1650 – 1716) relatează pierderea, de către personajul biblic Isav, a dreptului de întâi născut, în favoarea fratelui său Iacov: „Îşi vându naşterile dintâi frăţini-său, lui Iacov, pentru o fiertură de linte” (textul de bază în Geneza, 25: 29-34). Acesta va fi fost punctul de plecare al lui Iorga, dar poate şi prin mijlocirea unei ziceri populare, dat fiind prestigiul culinar al substantivului: „Laudă-mă gură, că ţi-oi da friptură!”. Oricum, este vorba de un fel de mâncare ce convine contemporanilor epicurieni robi ai pântecului, în ipostaza mai generoasă de friptană, augmentativul tinzând la drept deplin de cetate şi prin folclorizare ludică: „fie criza cât de-amară / noi ne dregem c-o friptană” (/google.com/).

* Revenire la concret. Creaţia lui Iorga pare să se bucure de o transparenţă înşelătoare.

Pentru „inocenţi”, fripturist poate însemna, de exemplu, amator de fripturi la grătar: „Fripturist, caut parteneri ptr. Grătar. Care te bagi, neamule, la un grătar, duminică?” (forum.whitewolves.ro). De mirare este că şi o ziaristă pripită (P.A.T.) devine victima ignoranţei, atunci când (deşi pe drept) se indignează că „la grătar, în Rezervaţia Fântâniţa – Murfatlar, fripturiştii lasă în urma lor stive de gunoaie care distrug aria protejată” (www.jurnalul.ro). Dar extremele se pot contopi; am găsit cândva, pe blog, şi îngemănarea celor două viziuni: „Un deputat fripturist a văzut aici o modalitate de a mânca şi el un grătar şi de a bea un şpriţ pe gratis” (/evz.ro/).

* Creativitate. Pornind de la transparenţa înşelătoare evocată anterior, să notăm şi manifestarea unei îndoieli creative: „Cei care umblă după fripturi sunt fripturişti! Cei care umblă după sarmale (în plus) cum se numesc? Sarmaloşi?” (referire la comportamentul unui reporter tv de la un canal „ştirist” la festivităţi de 1 Decembrie; /reporterul.ro/).