Caută 
1 MIN
Nu e de-a dreptul neomenesc să vezi cum cele câteva zeci de familii grupate la o scară nu ştiu încă să trăiască într-o casă comună?
Am aflat de curând că în Germania sunt cele mai puţine locuinţe proprietate pe cap de locuitor din comunitatea europeană. La acest important capitol ne putem mîngâia celelalte frustrări: România e printre fruntaşe, dacă nu cumva prima. Dar asta nu înseamnă, nicidecum, că românii au case mai bune, mai civilizate ca ale nemţilor. Dimpotrivă. E suficient să iscodim cu puţină discreţie blocurile socialiste devenite proprietăţi. Să le observăm imaginea exterioară decrepită, sărăcia de prin casa scării şi … de ce nu, notele de plată la întreţinere … Vom înţelege îndată că majoritatea deţinătorilor de apartamente nu au forţa de a fi proprietari în înţelesul plin al acestui cuvânt. Sunt departe de a se fi înstăpânit în propriile lor case. Sentinţa e dramatică. Nu vorbim numai de sărăcie materială, dar şi de o debilă capabilitate culturală de a trăi proprietatea cu responsabilă demnitate … Mai grav ca sărăcia este forţarea implementării sistemului colectivist de locuire la limitele lui extreme având ca efect distrugerea comunităţilor urbane. Nu vi se pare o ciudată perversitate să vezi cum părţile comune ale unui bloc împreună cu imaginea lui publică sunt ale nimănui? Nu e de-a dreptul neomenesc să vezi cum cele câteva zeci de familii grupate la o scară nu ştiu încă să trăiască într-o casă comună? Dacă într-o asemenea părticică socială nu e înţelegere şi comunicare, la ce să ne putem aştepta la nivelul unui cartier sau a unui oraş întreg de mărimea Iaşului? La nimic altceva decât la exacerbarea individualismului.
Nechifor Crainic vedea în individualism celălalt capăt monstruos al materialismului, opus dar de aceeaşi natură cu comunismul. Dacă e aşa, înseamnă că meteahna principală a modului de locuire de prin oraşele noastre e lipsa lui de suflet. Construcţiile respective sunt capabile să asigure un adăpost din materie brută, nicidecum un spaţiu spiritualizat. Fenomenul e adânc, periculos, greu reversibil. El taie aripile confortului cultural transformând persoanele în componente anonime ale masei. Nu e nevoie de prea multe explicaţii. O poveste adevărată poate fi lămuritoare.
Un mare profesor şi arhitect avea un student deosebit de talentat. Inexplicabil, tânărul îşi chinuia proiectele ingenioase, cu spaţii meschine, fără respiraţie. Într-o bună zi, profesorul îl întreabă:
– Dar unde locuieşti ?
– Într-o mansardă …veni răspunsul.
– Ce fel de mansardă ?
– Micuţă şi scundă … cam trei metri pătraţi …
– Daaa?! Interesant … Cum ajungi la ea ?
– Cam greu. Pe sub scara principală e o uşă de un metru jumătate. Apoi urci o scară rotundă puţin mai largă de jumătate de metru. Ajungi într-un culoar îngust, lung, întortochiat, pe care sunt înşirate, pe ambele părţi, mansardele.
-Asta era ! Exclamă bucuros că a descoperit cauza, profesorul. Ascultă-mă, dacă vrei să devii arhitect, pleacă de acolo. Vino la mine. Îţi ofer eu o cameră de locuit, nu de chinuit!
Aşa se întâmplă cu oamenii trăitori în case fără suflet. Sfârşesc în a rămâne, ei înşişi, fără suflet…
Explozia de case informe, sintetice, vopsite în culori diverse, stridente, construite peste tot în Iaşi şi în jurul lui, îşi are originea în fenomenul dominaţiei materialiste neepuizat, fără semne vizibile că se va epuiza vreodată. Fuga din „cultura“ proletcultistă s-a făcut în umbra interminabilă a aceleiaşi „culturi“. Lepădarea uniformei blocului s-a produs sub un orizont cultural nedefinit, cu exprimarea aleatorie a individualismului orbit de neputinţă stilistică. Cum să înţeleagă un astfel de orb că însăilarea de forme, culori şi materiale atât de variate nu particularizează ci, dimpotrivă, dau imaginea unei adunături neputincioase în a purta un sens semnificativ şi lizibil? Cum să înţeleagă un astfel de orb că, o casă bine alcătuită se naşte dintr-o poveste. Nu oricare, ci una în lumea căreia viaţa familiei, a comunităţii, cosmosul întreg cuprins în idei împărtăşite, se compun cu simplitatea esenţei în imaginea casei. E fundament pentru o astfel de arhitectură, cultura contextuală, buna vecinătate, jocul drăgăstos cu anotimpurile şi cele patru zări, cu iarba, cu florile, cu arborii, cu strada … E fundament viziunea omului despre lume, despre univers trăibile prin chipul casei lui. Sunt, toate acestea, cuante vitale, narabile numai de arhitectul care îşi poate asuma rolul de creator al poveştii potrivite familiei ce va locui în casă nouă.
Sunt toate astea fabulaţii? Nici vorbă. Sper să mă credeţi. O mulţime de case cu poveste aşteaptă să fie luate în seamă pe fiecare stradă mai veche. O minunată poveste a casei româneşti o putem citi şi experia în Muzeul Satului din Bucureşti. Ştiaţi că e cel mai vizitat obiectiv turistic din capitală? Sufletul nostru, cuprins în ele, este mai vizibil pentru străini, decât pentru noi … Apropo: se vorbea cândva despre un muzeu al satului moldovenesc la Iaşi. Dar nu vă speriaţi prea tare, numai se vorbea!
Va trebui să discutăm cândva, pe îndelete, despre dispăruta lume a arhitecturii româneşti. În ea ne-am putea descoperi demnitatea locuirii într-o formă spirituală înaltă. Numai gestul cultural cu rădăcini adânci şi ramuri deschise spre cer poate susţine învierea comunităţii prin valoarea arhitectonică a spaţiului de viaţă. Nu avem altă opţiune pentru a ne opune haosului de azi.
Ioan Oancea, manager al unei companii de soluţii arhitecturale, a fost arhitect-şef al Iaşului
