Democraţia liberală şi tirania bunelor intenţii

Greg Satell, autorul unuia dintre cele mai interesante bloguri care abordează schimbările disruptive care afectează mediul de afaceri de astăzi, în principal impactul noilor tehnologii, face o observaţie interesantă: "epoca actuală are o caracteristică unică, aceea că multe dintre problemele majore cu care ne confruntăm îşi au originea în unele dintre cele mai remarcabile realizări din trecut. Speranţa de viaţă în creştere permanentă, prosperitatea, conectivitatea şi automatizările, sunt factori determinanţi în costurile legate de sănătate, tot mai nesustenabile, ale exploziei terorismului sau inegalităţii".

Observaţia poate fi extinsă în sfera socială şi politică, iar o consecinţă directă e lumea de astăzi pe care o percepem drept una turbulentă şi haotică. Şi aici vedem cum multe dintre succesele remarcabile pe care le-am consemnat în ultimii zeci de ani în societăţile pe care le încadrăm în categoria "democraţiilor liberale", trasparenţa guvernării, toleranţa, activismul civic, par să afecteze negativ, de diferite direcţii, chiar sustenabilitatea modelului de societate care le-a făcut posibile.

Fareed Zakaria, unul dintre cei mai influenţi jurnalişti şi comentatori ai momentului, observa că dacă în anii ’60, în Statele Unite, 70 de procente din populaţie avea încredere în autorităţi, astăzi acest nivel s-a prăbuşit, literalmente, până la 30 de procente. În fapt, în bună măsură campania lui Donald Trump se bazează pe o agresivă demonizare a establishment-ului. Iar toate aceste observaţii sunt la fel de valabile şi în Europa. Chiar în România, unde e larg răspândită convingerea că întreaga clasă politică actuală este coruptă şi ar trebui înlocuită aproape în totalitate cu una nouă, proaspătă, curată, deşi încă din vremea lui Caragiale ştim că astfel de speranţe sunt iluzorii.

Un exerciţiu de logică elementară nu poate decât să ne ducă la concluzia că ideea că elitele de astăzi ar fi mai rele decât cele din urmă cu 50-60 de ani este lipsită de sens. Ceea ce s-a schimbat este capacitatea noastră de a avea acces în zone opace în trecut, nu doar în ceea ce priveşte instituţiile în sine, ci şi persoanele care le populează, cu calităţile şi, mai ales, cu defectele lor. Suntem în cazul exemplului clasic cu tabloul care arată altfel, cu imperfecţiunile vizibile, atunci când este privit de aproape. Or, e foarte greu să guvernezi ca şi cum ai fi într-un acvariu: permanent în raza camerelor telefoanelor mobile sau a altor echipament similare şi cu reţele sociale în măsură să amplifice exploziv, la nivel naţional sau chiar mondial, speculaţii sau stângăcii reale ale actorilor politici. Mulţi l-au aplaudat entuziast, unii o fac şi acum, pe Edward Snowden. Regizorul Oliver Stone, un notoriu anti-american, unul dintre marii admiratori ai lui Snowden, i-a dedicat chiar un film, lansat recent. Or, dacă beneficiile dezvăluirilor lui Snowden, refugiat între timp în Rusia, sunt discutabile impactul negativ major al acestora asupra relaţiilor transatlantice, asupra unor instituţii cheie pentru însăşi stabilitatea sistemului instituţional care stă la baza societăţilor din spaţiul democraţiilor liberale e neîndoielnic. De altfel, vedem cum în această perioadă un alt "mare campion al transparenţei", dar doar atunci când e vorba de Statele Unite, Julian Assange, prin Wikileaks, a devenit pe faţă un agent de influenţă al lui Vladimir Putin, implicat activ în campania electorală americană.

Sigur, a milita pentru transparenţă e un lucru bun. Dar unde tragem linia, pragul dincolo de care excesul de transparenţă poate afecta în mod serios capacitatea de guvernare. La fel, în principiu ce poate fi mai democratic decât să faci consultări populare directe organizând referendumuri? Însă atunci când mizele sunt complexe şi impactul emoţional poate fi uşor manipulat prin alegaţii parţial sau chiar total false, demersul poate fi uşor viciat. După cum observa cineva, adesea problema nu e aceea că politicienii s-ar fi izolat de cetăţeni, ci exact contrariul, că nu fac decât, stând cu ochii obsesiv pe sondaje, să ţină cont excesiv de opinia publică, ceea ce îi împiedică să ia decizii strategice care nu sunt neapărat populare. Aşa am ajuns la deficite publice record, aşa am ajuns la un nivel tot mai greu sustenabil al costurilor sociale sau a celor de sănătate. Fostul preşedinte american John F. Kennedy spunea la un moment dat, pe vremea când era senator, că alegătorii din Massachussetts nu l-au trimis la Washington pe post de seismograf al opiniei publice, ci pentru că aveau încredere în capacitatea sa de a lua decizii în acord cu intereselor lor, ca parte a intereselor naţionale. Or asta înseamnă, uneori, tocmai să ignori ceea ce transmit sondajele de opinie.

La fel, preocupările legitime pentru respectarea diversităţii, sub toate aspectele, pentru protejarea minorităţilor, pentru apărarea libertăţii de expresie, pentru apărarea mediului înconjurător, care au devenit parte a unui adevărat normativ de operare în spaţiul politic, în mass media, în sfera publică în general, au degenerat în ceea ce a devenit astăzi o adevărată tiranie a "corectitudinii politice". Subiecte de discuţie legitime au devenit tabu, punctele de vedere care contraziceau "normele" impuse de elitele liberal – progresiste din spaţiul academic, din cel politic, din media au fost excomunicate. Iar schimbările climatice, din nou o discuţie importantă şi legitimă, au fost abordate tot mai puţin în cheie ştiinţifică şi tot mai mult într-una ideologică. Pe acest teren fertil s-au născut şi au crescut mişcări având în avangardă demogagi ca Donald Trump, Nigel Farage sau Marine LePen care ameninţă grav, din interior, fundamentele democraţiilor liberale exact în momentul în care cele două mari puteri revizioniste, Rusia şi China, fac eforturi sporite, şi tot mai mult corelate, de a demantela o ordine mondială, instituită după cel de-al doilea război mondial sub baghetă americană, care, cu toate neajunsurile şi derapajele sale, a făcut posibilă cea mai prosperă perioadă din istoria omenirii.