Desant bruxellez la Bucureşti

Votul covârşitor din Parlament în favoarea guvernului Cioloş este în egală măsură înşelător şi periculos. Înşelător pentru că lasă impresia că actualul executiv ar avea o largă susţinere parlamentară şi periculos pentru că mulţi ar putea crede că acesta are mandat pentru a duce la îndeplinire multe dintre doleanţele (vorbim de cele raţionale) exprimate cu prilejul protestelor masive care au urmat tragediei din clubul Colectiv. În fapt, s-a votat aşa cum s-a votat pentru că soluţia în care nimeni nu-şi asumă explicit guvernarea convenea aproape tuturor. Chiar şi celor care au votat împotrivă. Iar în ceea ce priveşte mandatul nu numai că el nu există, dar echipa guvernamentală nu are nici măcar timpul necesar să ducă prea multe lucruri la bun sfârşit.

De aceea, de pildă miniştrii veniţi de la Bruxelles au utilizat cam toţi formule care să le permită să revină la poziţiile lor din Comisia Europeană la sfârşitul anului viitor. Au venit în parte la insistenţele fostului comisar european, în parte pentru că a avea în CV şi poziţia de ministru nu are cum să strice. Asta nu înseamnă deloc că nu vor încerca să lase ceva pozitiv în urmă. Însă ei sunt oameni învăţaţi cu birocraţia bruxelleză, e adevărat stufoasă, dar infinit mai eficientă decât cea românească. Asistăm în fond la un experiment care la final ne va spune în ce măsură miniştrii veniţi de afară se vor putea adapta unui cadru instituţional precar, aşa cum este cel autohton, în ce măsură un desant de la Bruxelles va putea schimba lucrurile în bine la Bucureşti.

Şi ne-bruxellezii sunt probabil conştienţi de toate aceste piedici majore, dar probabil că, cel puţin o parte dintre ei, se gândesc că ar putea intra astfel în circuitul politic de viitor. Perspectivă pe care s-ar putea să o aibă foarte bine şi Dacian Cioloş. Eventual prin coagulearea unui nou partid politic. Însă din acest punct de vedere va conta maniera în care guvernul actual îşi va încheia mandatul. Iar asta nu depinde prea mult, din păcate, de priceperea şi determinarea cu care membrii săi vor acţiona în următoarele 10-11 luni, ci de contextul politic şi instituţional în care aceştia vor trebui să opereze.

Speranţa multora dintre actulii oameni politici este aceea că executivul condus de Dacian Cioloş va pune cruce, cel puţin pentru o vreme, discuţiei privind soluţia "tehnocraţilor" la guvernare. Aşteptându-se, probabil nu fără temei pentru că dorinţele opiniei publice sunt exagerate, că atunci când se va trage linie noul cabinet nu va fi în măsură, din motive obiective, să aibă prea multe realizări de pus pe masă. Caz în care, speră ei, revenirea la modelul politic tradiţional se va face în mod lin şi natural. Ceea ce e discutabil. Chiar dacă va fi dezamăgită de noul guvern opinia publică nu-şi va schimba neapărat părerea despre clasa politică românească. Şi mulţi vor crede în continuare că un guvern de tehnocraţi e de preferat unuia politic. Din două motive: 1. resentimentele faţă de politicieni, în ansamblu, sunt extrem de mari; 2. cei mai mulţi cred că pentru a fi un bun ministru cineva trebuie doar să fie un bun cunoscător al domeniului şi un om integru. Ceea ce se uită, referitor la ultimul aspect, este că acestea sunt doar calităţi necesare nu şi suficiente. Pentru a putea duce lucrurile la capăt trebuie să obţii un sprijin parlamentar si să determini aparatul, la nivel central şi local, să implementeze politicile publice pe care le propui.

Or, majoritatea noilor miniştri vor avea dificultăţi majore din acest punct de vedere. Multe dintre instituţiile româneşti, care oricum funcţionează ineficient, sunt populate în poziţiile cheie cu oameni puşi acolo în baza unui sprijin politic. Şi e greu să scapi de ei pentru că, aşa cum avertiza de pildă Liviu Dragnea, sprijinul politic de care ai nevoie în Parlament nu este necondiţionat. Mai ales PSD este extrem de eficient în a-şi apăra oamenii din sfera sa de influenţă. În plus, e greu de crezut că întregul aparat birocratic aferent diferitelor ministere va lua prea tare în serios nişte miniştri care în marea lor majoritate vor ieşi definitiv din scenă în 10-11 luni. Deşi e nevoie de o anumită pricepere profesională şi de integritate fără o capacitate reală de a pune în mişcare mecanismele instituţionale din segmentul respectiv de activitate, miniştrii devin simple personaje decorative oricâ de bine intenţionaţi ar fi.

Probabil că actualul premier a greşit atunci când a încercat să vină în Parlament cu un program de tip tradiţional în care au fost inserate obiective mult prea generale pe toate direcţiile. Ar fi fost mai bine dacă, în acord cu statutul său de guvern de tranziţie, ar fi avansat, dincolo de angajamentul de a organiza în bune condiţiuni alegerile de anul viitor, câteva proiecte concrete, cu precădere din spaţiul electoral (alegeri locale de primari în două tururi, reducerea numărului de parlamentari) şi unele care să crească stabilitatea instituţională. În acest fel ar fi cerut în Parlament un mandat pentru un program limitat, dar foarte concret, ceea ce i-ar fi mărit ulterior şansele de a obţine aprobarea propunerilor sale legislative.

Prezenţa lui Vasile Dîncu într-o poziţie cheie în executiv este pentru noul premier în egală măsură şi un avantaj, şi un dezavantaj. Experienţa considerabilă a vicepremierului, un om inteligent şi sofisticat care cunoaşte bine societatea românească, nu are cum să nu fie utilă lui Dacian Cioloş, în condiţiile în care atât el, cât şi o bună parte din membrii cabinetului au aterizat într-o lume foarte diferită de aceea cu care s-au obişnuit în instituţiile europene. Or, Vasile Dîncu ştie cum funcţionează în mod real administraţia românescă aşa că poate fi un atu important. Însă, în acest fel prin Vasile Dîncu şi Liviu Dragnea, şi PSD în ansamblu capătă o ancoră extrem de solidă la vârful executivului. De unde şi riscul ca actualul executiv să intre practic la remorca PSD.

Deşi nu pleacă deloc la drum cu premize favorabile, este important totuşi ca guvernul Cioloş să iasă din scenă onorabil la sfârşitul anului viitor. Pentru a nu compromite acele câteva demersuri importante în numele cărora a ajuns până la urmă la Palatul Victoria. Ce e sigur, peisajul politic în care va funcţiona nu va fi defel unul prietenos şi cu atât mai puţin iertător.