Despre Baltimore şi corectitudinea politică

Eric Dyson este profesor de sociologie la prestigioasa universitate americană Georgetown. Cu câteva zile în urmă, într-un articol publicat în The New York Times, el apăra acţiunile violente din Baltimore (maşini incendiate, proprietăţi distruse – între care şi câteva adăposturi pentru bătrâni) întreprinse pe fondul unor proteste legate de moartea în captivitate a unui cetăţean de culoare, Freddie Gray, arestat de poliţie. "De ce tinerii de culoare îşi distrug propriile comunităţi?", se întreabă Dyson. "De ce nu ar face-o?", răspunde tot el. "Fără cărămizile auncate şi fără clădirile incendiate nu am fi în stare să înţelegem deznădejdea cu care aceşti tineri privesc viitorul". Aşa că profesorul de la Georgetown ne îndeamnă să privim cu "curiozitate plină de compasiune" toate aceste întâmplări care, merită de precizat, au fost condamnate totuşi ferm de Barack Obamaşi de Stephanie Rawlings-Blake, primarul oraşului.

Nu e singurul incident de acest fel. Am avut vara trecută proteste asemănătoare la Ferguson, tot după ce un tânăr de culoare a fost împuşcat de asemenea de un poliţist. Deosebirea este că în timp ce poliţistul din Ferguson era alb, acum în Baltimore cei 6 poliţişti implicaţi în decesul lui Freddie Gray sunt trei albi şi trei de culoare, ceea ce ar trebui, cel puţin în teorie, să diminueze considerabil dimensiunea rasială a conflictului de acolo. O precizare necesară: cei doi tineri decedaţi nu erau modele de comportament public. Cel din Ferguson, cu puţin timp înainte de a fi abordat de poliţist tocmai jefuise un magazin din vecinătate. În plus, s-a constatat la anchetă poliţistul fusese agresat în timpul incidentului. În al doilea caz lucrurile sunt mai puţin clare, dar şi Freddie Gray are în spate o întreagă istorie de probleme, fiind reţinut în repetate rânduri pentru posesie de droguri. Sigur, asta nu scuză un comportament brutal al poliţiei, şi sunt destule alte acuze în acest sens, dar oferă totuşi o informaţie de context relevantă.

Articolul lui Dyson din The New York Times a stârnit multe comentarii. Unele aprobative, dar şi multe altele acide. "Ideea că opinia publică ar trebui să reacţioneze cu o curiozitate plină de compasiune atunci când unii cetăţeni incendiază şi distrug cartierele în care locuiesc, în loc de indignare şi dezgust, arată cât de rupt de realitate este autorul articolului", scrie un cititor. Cheia de abordare rasială, foarte prezentă în relatări şi materiale de opinie de presă, este şi ea destul de greu de susţinut în acest caz. La fel şi cea politică: preşedintele Obama (care a luat în Baltimore 88 de procente din numărul total de voturi) a condamnat violenţele, dar i-a acuzat pe republicani că l-au împiedicat să introducă măsuri care să îmbunătăţească lucrurile. Însă democraţii controlează oraşul de 50 de ani, iar în prezent democraţii de culoare ocupă toate poziţiile cheie din administraţia locală (primar, procuror general, şeful poliţiei), în timp ce Consiliul Local este exclusiv de culoare. Iar în ceea ce priveşte alocarea de fonduri pe elev în sistemul public de educaţie, Baltimore ocupă locul trei în Statele Unite după New York şi Boston.

Dar de ce vorbim despre toate aceste lucruri care se petrec peste ocean? Au ele vreo relevanţă pentru România? Ei bine, surprinzător, au. Din mai multe puncte de vedere. Să ne gândim la chestiunea romilor, dar şi la practica extinsă de a cumpăra bunăvoinţa electoratului cu tot felul de "cadouri sociale". În acest punct discuţia capătă o dimensiune ideologică. Liberalii din America, stânga din Europa cred că statul trebuie să se implice direct, să rezolve probleme sociale în astfel de comunităţi. Eric Dyson, dar şi diverşi activişti de culoare, precum congresmanul Al Sharpton (cel care a lansat sloganul "No Justice, No Peace" îndemnând la nesupunere civică) acuză rata extrem de mare a şomajului printre tinerii de culoare din oraşe ca Ferguson sau Baltimore (între 30 şi 50 de procente) şi absenteismul foarte ridicat din sistemul şcolar pentru comunitatea de culoare (49 de procente).

Sunt realităţi deprimante, desigur. Dar soluţia statului generos, pe care ei o promovează cu aprindere, nu pare să fie neapărat soluţia. Majoritatea comunităţilor urbane cu probleme din Statele Unite sunt guvernate de democraţi. Sună bine să spui că trebuie investit mai mult în educaţie. Dar dacă jumătate dintre părinţi nu-şi trimit copiii la şcoală (ca în comunitatea de culoare din Baltimore) sau dacă standardele şcolare sunt extrem de scăzute, aşa cum se întâmplă adesea şi la noi în zonele rurale, mai mulţi bani nu înseamnă automat mai bine. Dacă principala temă expusă public este doar aceea că trebuie să alocăm mai mult unor categorii sociale fără a analiza şi impactul real al acestor măsuri, fără a vedea dacă nu cumva avem o problemă cu sistemul de valori din aceste comunităţi, nu e de mirare că membrii acestora vor aştepta la nesfârşit nişte soluţii din afară, din văzduh, fără a se implica personal mai deloc în rezolvarea problemelor cu care se confruntă. Marota acestor discuţii este aceea că "sistemul e de vină", că el trebuie schimbat. E tipul de platitudini, auzite des şi la noi, care fac o bună impresie, dar nu rezolvă în fapt nimic. În acest fel evităm o discuţie serioasă legată despre responsabilităţile concrete pe care le are fiecare persoană dintr-o comunitate faţă de ceea ce se întâmplă în jurul său. 

Discuţia e mai largă. De ce anumite comunităţi etnice sau religioase reuşesc să se integreze în societate şi să prospere în timp ce altele rămân tributare sărăciei şi violenţei? Iată o întrebare importantă, dar greu de pus pentru că încalcă principiile sacrosancte ale corectitudinii politice. Iar mass media îşi asumă de regulă, de voie sau de nevoie, astfel de limitări. Punctele de vedere opuse, sau chiar mai nuanţate, sunt de cele mai multe ori explicit descurajate. De exemplu, faptul că s-a dezvăluit că tânărul de culoare împuşcat în Ferguson jefuise un magazin înainte de a fi oprit de poliţist a fost considerat de o serie întreagă de comentatori şi activişti drept "provocator". La fel, unii au condamnat şi faptul că au fost difuzate imagini cu tinerii din Baltimore distrugând automobile şi furând din magazine. Mesajul dominant trebuia să fie doar acela legat de brutalitatea poliţiei (o discuţie evident necesară şi legitimă) avansând în paralel, mai mult sau mai puţin explicit, ideea că sistemul e dominat de "albi". Din contra, nu ar fi aproape nimic de reproşat comunităţilor de culoare. Acolo avem doar victime nu şi responsabilităţi. S-a mers până acolo încât au fost priviţi cu simpatie şefii celor două mari bande rivale din Baltimore după ce aceştia s-au aliat în timpul protestelor violente. Cei doi au fost lăudaţi pentru că au păzit unele magazine pentru a le feri de distrugeri. Cu observaţia că, după cum a dezvăluit un ziarist de la The New York Times, le păzeau doar pe cele deţinute de afro-americani şi îi dirijau pe "protestatari" către cele deţinute de asiatici şi arabi. Cu acest mod de a gândi e greu să înţelegi cu adevărat problemele şi cu atât mai puţin să le găseşti o rezolvare de fond.