Despre copaci, viaţă şi tandreţe

Altfel spus, să nu confunde evidenţele imediate cu adevărul sau realitatea fruste. Acestea din urmă ar fi accesibile doar celor dispuşi să le cerceteze pe îndelete, neîncrezători în datele culese precipitat, „la prima vedere”. În artă, lucrurile stau cam la fel; aparenţele înşală, ascund, camuflează, de aceea trebuie surclasate prudent, prin aport reflexiv şi interpretări curajoase, favorizând dovezile incontestabile şi nu impresiile fugare sau de moment. Un bun exemplu mi l-a oferit Niculai Moroşan, important pictor sucevean, autorul expoziţiei intitulate Copac – viaţă – tandreţe, vernisate de curând în fosta capitală moldavă.

Absolvent al Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din Bucureşti (1988), membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, profesor de design la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu“ din Suceava, Niculai Moroşan adună în propria biografie profesională numeroase argumente notabile. Nu este locul să le evoc pe toate aici. Reţin, între altele, că are o bună vizibilitate locală şi naţională, că a expus în multe galerii din străinătate (Italia, Germania, Spania, Franţa), că s-a implicat decisiv în organizarea de tabere internaţionale (Balatonfured, Ungaria; Santorini, Grecia; Balcik, Bulgaria), devenind o prezenţă constantă şi activă la evenimentele breslei artistice de la noi. Excelează, deopotrivă, în pictură şi grafică, distingându-se prin bunul uzaj al vocabularului plastic, strunit când în direcţie figurativă, când spre lucrări cu alură abstractă. 

Conceput în intenţie retrospectivă, ultimul proiect al lui Niculai Moroşan poate fi înscris în canoanele expresive ale metaforei şi simbolului. Prima dintre ele, se ştie, permite asocieri şi comparaţii familiare, în temeiul asemănărilor licite sau justificate. Simbolul, în schimb, uneşte văzutul şi nevăzutul, forma şi conceptul, datul exterior şi ideea disimulată sub zgura falselor indicii. Copacul şi femeia sunt figurile propuse ca leit-motiv în compoziţiile lui Niculai Moroşan. Este îndreptăţită o atare întovărăşire? Cum pot fi asociaţi copacul şi femeia? Sau, invers, cum poate fi „legată” graţia feminină de robustul şi infexibilul copac? La „propriu” vorbind, şi el, şi ea par a nu fi altceva decât sunt: prezenţe fizice, obiecte de contemplaţie, elemente de prim-plan sau de fundal, după caz. Prin „transfigurare” de sens, lucrurile se văd însă altfel. Istoria artei ne oferă numeroase exemple…

Găsim în tablourile pictate până acum şi arbori celebri (Pomul Cunoaşterii, Pomul Vieţii), şi portrete de femei candidate la eternizare artistică. În reprezentările Paradisului, bunăoară, arborii sunt postaţi central, în timp ce Adam şi Eva îi flanchează cuminţi, ca şi cum ar face parte din decor. Întâlnim copaci „solişti”, izolaţi, singuratici, dar şi copaci-mulţime, pâlc, pădure, cu rol pur decorativ. Avem, pe lângă aceştia, grafuri arborescente, arbori investiţi simbolic şi semiotic (sefirotici, ai gnozei, ai memoriei, genealogici…), total indiferenţi la exigenţele estetice, dar şi la săgeţile şarmului feminin.

Renaşterea europeană transformă femeia în personajul-pivot al multor reprezentări, confiscând prim-planul scenelor zugrăvite. O dovedesc frumoasele din Furtuna, din Concertul campestru şi din Venus dormind ale lui Giorgione, din – mai târziu – Dejunul în iarbă, al lui Édouard Manet. În majoritatea cazurilor, „natura” naturii şi natura umană sunt surprinse în ipostaze nude, asociate purităţii şi perfecţiunii. Autoportretele Fridei Kahlo, în schimb, aduc în atenţie „hibridări” neaşteptate; corpul bolnav al artistei este pictat aidoma unui copac pe cale a se usca, din care ies ramuri înverzite, dătătoare de speranţă. În alte lucrări, trupul îi apare invadat de spini, sugerând acuitatea suferinţei sau ameninţarea morţii.

Niculai Moroşan recurge la aceeaşi tehnică, a mixajului simbolic, îmbinând iscusit anatomicul şi vegetalul, sugestiile formelor corporale şi pe cele împrumutate din lumea deseori ignorată a plantelor. Copacul este şi linie, desen, şi pată de culoare; el redă mai curând stări sau dispoziţii sufleteşti. Pădurea, la rândul ei, este înfăţişată ca templu natural, catedrală vie, dom semeţit pe verticală, conţinând în alcătuirea sa cifrul secret al creaţiei desăvârşite.

Citadelă carnală, anatomie fără cusur, femeia este asociată meditaţiei, visului, căldurii şi energiei. Suplă şi expresivă, corporalitatea sa trimite nu spre voluptăţi erotice ostentative, cât spre valorile „domestice” ale maternităţii şi iubirii. Femeia îşi înfige „rădăcinile” în sol, menţinând legătura cu pământul, cu sevele naturale ale acestuia, cu subtilitatea difuză, dar vibrantă, a materiei. „Altoită” copacului, frumuseţea capătă astfel vigoare, forţă şi expresivitate.

Prin această nouă ieşire în public, Niculai Moroşan îşi reconfirmă, în fapt, incontestabilul potenţial artistic – departe a fi fost epuizat. Dorinţa de a explora subiecte dificile, constanţa şi perseverenţa abordării lor, grija de a-şi perfecţiona sau rafina tehnicile de lucru sunt tot atâtea semne care promit continuitate în registrele profesionalismului şi valorii. Iată, aşadar, motivele de apreciere pentru faptele artistice prezente, dar şi de încurajare necondiţionată pentru cele viitoare.   

Petru Bejan este profesor universitar doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza”