Despre dezvoltarea personală

Vor deborda, cu alte cuvinte, de atâta „dezvoltare personală“ şi întregul univers se va simţi obligat să-i răsplătească, fie şi simbolic (un „nobelaş„ acolo, din adâncă preţuire!) pentru extraordinara lor „transformare“. Dar ce înseamnă, pentru numele lui Dumnezeu, „dezvoltarea personală“? Indubitabil, multitudinile care, în prezent, vorbesc neîncetat despre ea nu ar fi, la rigoare, în stare să îndruge decât bana­lităţi sforăitoare despre semnificaţia noţiunii. Totuşi, voi admite, inventatorii acestui produs al culturii postmoderne nu au fost, ab origine, băieţi proşti, ştiind, intuitiv, că, prin intermediul unei astfel de sintagme perverse, vor capta atenţia multor dezorientaţi nefericiţi ai planetei. În postura mea de individ a cărui meserie se bazează, preponderent, pe texte şi, în consecinţă, pe cuvinte, voi încerca aici o „descifrare“ semantică a sintagmei, în construcţia sa iniţial-intenţională. Pionie­rii „dezvoltării personale“ (personal deve­lopment, în limbajul-tată anglofon!) trebuie să fi avut în vedere, în elaborarea noului cli­şeu, cu perfidă subtilitate, un complex uman general valabil: acela că suntem mai mult decât părem. De ce să trăim, prin urmare, o viaţă întreagă, în interiorul unui veritabil hău al personalităţii noastre, hău căscat, se înţelege, între „posibilitate“ (potential?) şi „realizare“ (achievement?), când, prin tehnici „motivaţionale“, ne putem „moşi“ eul ascuns, „dezvălui“ sinele inhibat, arăta faţa reală (de o frumuseţe, paradoxal, ireală!) în splendoarea ei absolut şocantă?

Cum să rămâi aşadar de piatră la asemenea promisiuni, mai ales atunci când, să recunoaştem, frustrarea, sentimentul neîmplinirii, eterna „lege a lui Murphy“, blazarea, dezamăgirea, eşecul, tristeţea, angoasa, neliniştea şi întâmplarea (frecvent, aiuritoare!) rămân caracteristicile dominante ale majo­rităţii traseelor biografice din istorie? Vei cădea uşor în capcana experimentului de „autodescoperire“, asumându-ţi, senin şi, din păcate, stupid, maimuţărelile la care te vor supune energicii instructori motivaţionali. De ce folosesc termeni atât de duri şi neconcesivi, se pot întreba unii care cred în buclucaşa sintagmă, bănuind că ar fiinţa, în inte­riorul lor, şi o altă „identitate“ ce merită să iasă la lumină? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că acea „identitate ascunsă“ nu există de fapt! Tot ce are un om de oferit va oferi negreşit pe parcursul (mai lung ori mai scurt) al existenţei sale pământeşti. Am mai spus-o şi o repet: în noi înşine nu ne putem cuprinde decât o singură dată. „Excesul“ – în plus sau în minus, după caz! – este fantasmagorie şi raţiunea probabilă a intrării personalităţii noastre într-un proces „inflaţionist“, într-o stare de inadecvare ontologică. Destinele individuale constituie rezultatul ultim al interacţiunii dintre mai mulţi factori aparent necontrolabili: istoria dată, moştenirea ge­netică şi dinamica lumii unde ne-am năs­cut. Toţi aceşti factori însă vor fi influenţaţi (ireversibil) de un element personal esenţial: alegerea noastră. Avem privilegiul opţiunii, iar opţiunea pe care o exercităm neîntrerupt, până şi inconştient (atunci când decidem să mergem la stânga ori la dreapta pe un drum, să mâncăm ceva în loc de altceva, să folosim sau nu un anumit cuvânt etc.) ne modelează soarta, într-un mod covârşitor, în concertul de ansamblu al prezumtivei „predestinări“. Cineva ar putea obiecta: şi dacă iau o hotă­râre greşită, comit adică o eroare de „ale­gere“, înseamnă că aşa sunt eu, predispus la eroare, că nu mai am dreptul carevasăzică la o a doua şansă? 

Încep cu finalul: avem mereu dreptul la a doua şi chiar la a o a n-a şansă. Existenţa umană e un lung şir de „şanse „repetitive. În plus, nu, o alegere „greşită“ nu indică neaparat predispoziţia cuiva pentru eroare, cu atât mai mult cu cât estimarea „greşelii“ insului vine în timp (întins adesea la nivelul întregii vieţi!). Dar da, voi răspunde, o decizie (oricum ar fi – bună sau rea!) te ilustrează, devine ad-hoc marca eului tău profund, a reţelelor neurale care îţi fixează, cerebral, personalitatea. Constatăm deci că nu se mai află nimic dincolo de acest „eu“, de această amprentă a identităţii, „ceva“ care să poată fi pus în evidenţă, „ceva“ care să me­rite a fi dat la iveală. În concluzie, consi­der „dezvoltarea personală“ o utopie a actua­lităţii, iar pe promotorii ei nişte Campanella (mai puţin imaginativi, din nefericire!) contemporani.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi