Despre dreptul de a-i revoca pe parlamentari

Într-un regim democratic, suveranitatea aparţine fie naţiunii, fie poporului.

Prin „naţiune” se înţelege totalitatea cetăţenilor unui stat – cetăţenii vii, cei morţi şi cei încă nenăscuţi. Definită astfel, naţiunea nu poate niciodată să îşi manifeste voinţa într-un mod direct, fiindcă cetăţenii morţi şi cei încă nenăscuţi nu au cum să acţioneze. În consecinţă, naţiunea acţionează întotdeauna şi în mod necesar exclusiv prin reprezentanţii ei, prin parlamentari.

De aici rezultă că, dacă stabilim că suveranitatea aparţine naţiunii, în realitate are loc un transfer de suveranitate dinspre naţiune către reprezentanţii ei, singurii care pot acţiona în numele ei. Cu alte cuvinte, într-un regim democratic în care suveranitatea aparţine naţiunii, suverani cu adevărat sunt doar parlamentarii. Şi întrucât sunt suverani, o procedură de revocare a lor este imposibilă, sau cel puţin imposibil de justificat din punct de vedere teoretic.

Pe de altă parte, prin „popor” se înţelege totalitatea cetăţenilor vii – şi, într-un sens mai restrâns, totalitatea cetăţenilor cu drept de vot. Fiind compus exclusiv din cetăţeni vii, poporul poate să acţioneze direct în orice moment. Aceasta înseamnă că necesitatea teoretică a reprezentării sale dispare. Naţiunea trebuia reprezentată, fiindcă altfel nu putea acţiona. Poporul, în schimb, nu mai are nevoie să fie reprezentat, din moment ce poate acţiona direct.

Fireşte, instituţiile reprezentative nu dispar, dar asta se întâmplă exclusiv din considerente practice: nu toţi oamenii au la dispoziţie timpul necesar pentru a lua parte la procesul de legiferare, şi atunci este mai practic ca activitatea de legiferare să fie delegată celor care doresc să participe la ea.

Prin urmare, dacă suveranitatea aparţine poporului, nu mai are loc un transfer de suveranitate dinspre cetăţeni către reprezentanţii lor. Cetăţenii rămân suverani pe toată durata vieţii lor, sau cel puţin atât timp cât nu le sunt restrânse drepturile politice. Cu alte cuvinte, dacă suveranitatea aparţine poporului, ea devine un atribut inalienabil al fiecărui cetăţean cu drept de vot. Ceea ce se transferă către reprezentanţi este doar o competenţă – aceea de a legifera. Şi chiar şi acest transfer este condiţionat şi parţial, fiindcă cetăţenii reţin dreptul de iniţiativă legislativă, dar şi dreptul de a cenzura legile prin referendum. Pe scurt, într-un regim democratic în care suveranitatea aparţine poporului, cetăţenii rămân, în calitatea lor de suverani, legiuitorii de ultimă instanţă.

Acum, Constituţia României prevede, la art. 2, că suveranitatea aparţine poporului. (De altfel, în prezent, marea majoritate a constituţiilor stabilesc suveranitatea poporului. În trecut, doctrina prevalentă era că suveranitatea aparţine naţiunii – lucru care poate fi constatat prin simpla lecturare a constituţiilor din secolul al XIX-lea. Observăm astfel o tranziţie de la doctrina suveranităţii naţionale la cea a suveranităţii populare.)

În consecinţă, dacă, potrivit Constituţiei, trăim într-un regim democratic în care suveranitatea aparţine poporului, deci într-un regim în care cetăţenii suverani transferă parlamentarilor doar competenţa de a face legi, trebuie să existe un mecanism prin care cetăţenii, în calitate de suverani şi de legiuitori de ultimă instanţă, să poată revoca acest transfer. În caz contrar, am avea de-a face cu o limitare nejustificată a suveranităţii cetăţenilor – şi deci cu un transfer parţial de suveranitate dinspre cetăţeni către reprezentanţii lor. Sau, altfel spus, am avea de-a face cu o confiscare parţială a suveranităţii cetăţenilor de către parlamentari.

Fireşte, la fel ca orice alt drept, nici dreptul de a-i revoca din funcţie pe parlamentari nu poate fi unul absolut. Însă, pentru a fi în acord cu prevederile constituţionale care stabilesc că suveranitatea aparţine poporului, acest drept ar trebui trecut ca atare în Constituţie, cu precizarea că reglementarea exercitării lui se face printr-o lege specială.

O astfel de lege este necesară tocmai pentru a defini motivele pentru care poate fi declanşată procedura de revocare, astfel încât să se evite abuzurile şi, mai ales, să se evite transformarea mandatului reprezentativ într-unul imperativ. Iar aceste motive pot fi găsite chiar în jurământul pe care fiecare parlamentar îl depune atunci când este validat în funcţie.

De exemplu, dacă o lege votată de un parlamentar a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională, împotriva acelui parlamentar ar putea fi declanşată procedura de revocare, întrucât respectivul şi-a încălcat jurământul de a respecta Constituţia. La fel, dacă un parlamentar a fost sancţionat de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării pentru acţiuni sau declaraţii discriminatorii, împotriva respectivului parlamentar poate fi declanşată procedura de revocare, deoarece acesta şi-a încălcat jurământul de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Iarăşi, pentru încălcarea legilor civile (şi nu doar a celor penale), un parlamentar ar trebui să poată fi revocat, de vreme ce a jurat să respecte legile ţării.