Despre durere (II)

Dacă romanul lui Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, poate fi lecturat, după cum s-a văzut, drept o alegorie a durerii epifanice, culegerea de proze scurte, semnată de Florin Irimia, Misterul maşinuţelor chinezeşti, este, indubitabil, parabola durerii sublimate. În prima carte discutată aici, „plăcerea” suferinţei venea din revelaţiile tribulaţiilor existenţiale, preluate nemijlocit, deschis, de către narator. În volumul lui Florin Irimia (ce trebuie citit el însuşi ca un „roman”, datorită unităţii de atmosferă, temă şi, mai ales, „reflector” – i.e. cel care ne spune povestea/ poveştile, acelaşi erou de la începutul până la sfârşitul epicului), suferinţa se strecoară nevăzut („neconştiut”, îmi vine să zic cu un cuvânt inventat cândva de Eminescu!) în zonele întunecate, enigmatice, stranii, ale subconştientului infantil ori, după caz, adolescentin, de unde va produce, probabil, „efecte” – prezumtiv pozitive sau negative – mult mai târziu (pentru naratorul din texte, absolut întâmplător, însă benefic, „efectele” sunt pozitive, ceea ce nu exclude ipoteza anihilării unei personalităţi în devenire prin expunerea sa, la o vârstă timpurie, unui evenimenţial „dureros”!). Misterul maşinuţelor chinezeşti descrie de aceea, fragmentar şi după regulile memoriei afectiv-selective, un traseu iniţiatic, în interiorul căruia regulile dure ale vieţii sunt asumate – inocent, dar, poate tocmai din acest motiv, traumatic – de copilul/ tânărul confruntat gradual cu ele. „Regulile” în cauză au conotaţii pedagogice – extrase totuşi, „purgativ” (ca şi în cazul „durerii epifanice” a lui Teodorovici), din capitalul de suferinţă acumulat, cum să spun, paideic.

Principala „traumă” generatoare de „pedagogii” subliminale o constituie divorţul părinţilor naratorului, detaliu care face din întregul volum, măcar la nivel de substrat psihologic, un intertext shakespearian, mai precis, o metaforă extinsă de comportament hamletian (pesemne că, dincolo de experienţa scriitoricească în sine a lui Florin Irimia, formaţia sa anglistică va fi avut, într-un asemenea amănunt, o contribuţie importantă!). Nu ruptura ca atare dintre tata şi mama aruncă „reflectorul” juvenil în torentul unei filozofii existenţiale (încă) prea complicate pentru gradul lui de experienţă biografică, ci, iată, din nou, „epifania” – iniţial discretă, abia perceptibilă, ulterior, din ce în ce mai persistentă – că părinţii nu sunt zei. Un spectator/ cititor atent al Hamlet-ului lui Shakespeare va descoperi, la sfârşitul interacţiunii artistice, faptul că aici, în acest detaliu psihologic aparent minor, îşi plasează genialul dramaturg englez miza reală a marii sale tragedii. Tânărul Hamlet realizează, prin durerea indusă de comportamentul parental (tatăl pe care-l credea „Hyperion” se autodenunţă după moarte, prin vocea fantomei lui, drept un criminal josnic, iar mama, considerată o zeiţă, se arată a fi doar o femeie uşuratică, plină de superficialităţi de conduită, după dispariţia intempestivă a soţului-rege), că lumea e supusă degenerării, orice idealizare a ei reprezentând o tristă mistificare/ suprimare a realităţii. Nu alta, cu toate că, desigur, în registru diferit, pare a fi „drama” băieţelului naiv şi cumsecade, creionat de Florin Irimia în carte, confruntat, abrupt şi neconcesiv, cu ceea ce el va considera, inevitabil, egoismul structural al părinţilor.

Personajul respectiv preia (cu ingenuitate) conotaţiile multiple (contondente) ale separării familiei: explicaţiile esopice date de bunica despre deciziile, uneori ciudate, ale adulţilor, mutarea (alături de tată) într-o nouă casă (bucuria mimată a apartenenţei simultane a copilului-narator „la două case” este nu numai un crâmpei din umorul, paradoxal, trist practicat de autor în carte cu o inteligenţă estetică demnă de preţuire şi receptivitate critică!), dobândirea de noi fraţi şi surori (prin mariajele ulterioare ale tatălui: „maşinuţele chinezeşti” din titlu sunt cadoul dibuit accidental de „reflector” pentru un astfel de frate „făcut”, nu „născut”, cadou pe care el îl bănuieşte, derutat, a fi al său!), intrarea în menghina de oţel a necesităţii istorice (participarea, alături de tată, la diverse acţiuni antrprenoriale, menite să aducă venituri suplimentare familiei) etc. Pretutindeni domină alternanţa între real şi ficţional, devenită pentru copil o formă de protecţie, de supravieţuire, la contactul necruţător cu menţionatul context „traumatic” (felul în care băiatul îşi imaginează, mereu înainte de culcare, că ar fi un urs dominator, tocmai pentru a se linişti şi a putea adormi, rămâne ilustrativ în acest sens!). Autoproiecţia în universul (paralel?) al transfigurării imaginare rezolvă, salutar, sordidul vieţuirii imediate, oferind un răspuns, cu formula lui Mircea Eliade, „teroarei istoriei”. De aici şi nuanţa unei „dureri sublimate”, adică a unei dureri încifrate, codificate, simbolice. În egală măsură însă salvatoare, aidoma celei „epifanice”.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi