Despre întoarcerea acasă

Încă din secolul al XIX-lea, americanii folosesc un termen – consacrat în spaţiul educaţional -, ale cărui conotaţii îmi plac fără rezerve: the homecoming. Cuvântul înseamnă, ştie oricine, „întoarcerea acasă”, dar, conceptual vorbind, el se referă la ceea ce noi numim „întâlnire peste ani” (a diverselor promoţii de elevi/ studenţi din liceele/ universităţile patriei). Reuniunea învăţăceilor dintr-o instituţie formatoare este, pentru locuitorii de dincolo de Atlantic, o revenire la matcă, o întoarcere acasă. Gândindu-ne atent la implicaţiile fenomenului, trebuie să recunoaştem că mentalul anglo-saxon preia mai clar decât al nostru semnificaţia unui astfel de eveniment. Niciodată, reîntâlnirea, după douăzeci, treizeci, patruzeci ori chiar cincizeci de ani, a foştilor colegi şi prieteni nu poate constitui un prilej de mare bucurie. Descoperi, pe măsură ce intervalele de timp cresc, faptul că mulţi camarazi au dispărut dintre cei vii. Unii s-au îmbolnăvit şi par profund deterioraţi. Alţii au îmbătrânit şi au ajuns de nerecunoscut. Toţi au tabieturi, au devenit antipatici, critici, mofturoşi, aroganţi şi intoleranţi. Băieţii „de gaşcă”, de odinioară, au acum neveste nesuferite şi îşi cenzurează, cu teamă, orice gest de independenţă, până se transformă în entităţi anoste. Fetele frumoase, de altădată, şi-au pierdut orice umbră de sex-appeal, retrăgându-se, resemnate, în mărunte tipologii gospodăreşti. Realizezi, treptat, un lucru îngrozitor: în fond, „defectele” pe care le observi, meticulos, în ceilalţi sunt şi ale tale, tu eşti cel de lângă tine. Alteritatea funcţionează acolo aidoma unei oglinzi fidele a propriei degradări. Te vizitează, subit, una dintre cele mai vechi şi, de aceea, mai banale cumva, epifanii ale întregii umanităţi: timpul nu iartă, iar viaţa îşi va rosti, în cele din urmă, răspicat şi necruţător, ultimul cuvânt. Şi totuşi, se petrece ceva paradoxal în interiorul acestor momente, care generează starea de bine. Un bine pierdut în negura istoriei personale şi reabilitat, impredictibil, de revenirea, fie ea şi străbătută de un anume disconfort, la matcă, la sinele tău autentic, cimentat în perioada paideică, a tânărului deschis către valorile existenţiale fundamentale (valori, vai, atât de puternic lovite ulterior, paradoxal, de către existenţa însăşi!). Ai ocazia atunci să redevii tu însuţi, cel care cândva credea că onestitatea sa va schimba lumea şi că, prin adevărul practicat cu metodă şi credinţă, el îşi va cuceri semenii, determinându-i să fie altfel.

Or, aceste sentimente unice, dobândite pe parcursul amintitelor reuniuni, îţi reconstruiesc, inevitabil, măcar la nivel subliminal, personalitatea iniţială, genuină, de dinaintea intrării tale în malaxorul fiinţial al marilor ipocrizii şi, implicit, al marilor dezamăgiri. Trăindu-le din nou, nu poţi fi decât fericit. Simţi că te-ai întors acasă. Într-un plan diferit, dar complementar celui ilustrat mai sus, asta simt eu astăzi, când, după o pauză de doi ani şi jumătate, îmi reiau rubrica Homo valachus din paginile Ziarului de Iaşi: o stare a întoarcerii acasă. Motivele pot fi detaliate pe „categorii” şi „sub-categorii”, însă radiografia lor exactă nu mă interesează în mod necesar. Mă interesează starea în sine, mai precis binele din jurul ei, pe care sper să-l păstrez cât mai îndelungat, scriind din nou pentru publicul ieşean, aşa cum am făcut-o şi în trecut, aproape un deceniu şi jumătate. Fenomenalitatea lui acasă nu trebuie, desigur, idealizată. Imperfecţiunile reîntoarcerii au fost deja scoase în evidenţă. Ne derutează uneori ceea ce regăsim sau ceea ce revedem. Până şi locurile copilăriei, revizitate, par adesea mai mici şi mai meschine decât „supravieţuiseră” în memoria noastră. Prin urmare, veţi înţelege repede că sunt mai bătrân, mai mizantrop şi, poate, mai puţin talentat. Voi înţelege, la rândul meu, dacă nu am făcut-o deja, că şi presa credibilă, care se străduieşte să fie imparţială, servind interesele omului obişnuit (aşa cum ştiu sigur că se întâmplă cu Ziarul de Iaşi de peste un sfert de secol – de aceea şi afirm că am revenit într-un mediu familiar), trece prin timpuri grele, atât din punct de vedere financiar, cât şi mentalitar. Lupta pentru adevăr îi lasă pe unii (din ce în ce mai mulţi, din păcate) reci, pe când pe alţii – decepţionaţi oricum -, curios, îi blazează şi mai tare. Dincolo de toate, privesc totuşi revenirea în pagina ziarului cu optimism. Atunci când te întorci, din peregrinări, printre prieteni, ai tendinţa să povesteşti „despre” lucrurile care ţi s-au întâmplat. Asta vă propun şi eu, începând de azi: o serie de „despre”-uri care, nădăjduiesc, va reuşi să vă mai descreţească frunţile. Credeţi-mă pe cuvânt, am ce povesti! Cât nu am fost acasă, multe văzură ochii mei şi de multe se „spăriară” gândurile mele!

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” Iaşi