Despre judecata etică

Am apreciat mereu flexibilitatea abordării noţiunii etice în Minima moralia a lui Andrei Pleşu. Absolut justificat, filozoful nu crede acolo în rigiditatea hermeneuticii morale. Spune că reflexul etic nu se regăseşte într-un punct fix, imuabil, ci în iradierea sa, adică, geometric vorbind, într-o linie dreaptă, în interiorul căreia „punctul” iniţial va fi „nuanţat” de alte „puncte” complementare, se va „umaniza” prin urmare, adaptându-se la complexitatea (contradictorie) a vieţii înseşi. Astfel, conduita morală devine un exerciţiu al „intervalului”, o expresie a dinamicii istorice, şi nu o dogmă a împietririi spirituale. Admitem cu toţii, empiric, acest lucru, în tumultul de zi cu zi. Recunoaştem că, prea des, binele şi răul nu există, bogumilic, în stare pură, ci în melanjuri periculoase, infinitezimale, de unde, odată intrat, mai poţi ieşi cu bine doar prin inspiraţie norocoasă, pronie divină sau, da, nu trebuie să fim ipocriţi, prin arta compromisului (pozitiv). În expresia lor existenţială (şi nu abstract-teoretică!), albul şi negrul se intersectează, generând griul. De aceea, aş lega flexibilitatea judecăţii etice nu atât de individ, cât de context.

„Intervalul” evaluării morale ilustrează aşadar o chestiune de împrejurare şi nu de persoană. Conduita insului – aici ne lovim practic de o banalitate – depinde, fundamental, de circumstanţele biografiei sale. M-am întrebat, încă din tinereţe, cum se naşte, de pildă, un erou? Are el o predestinare mentală, psihică, genetică, socială – chiar neurologică, până la urmă (dacă tot am vorbit, nu demult, despre „creierul moral” şi am convenit că el există ori nu există, fiind, probabil, o construcţie anatomică extrem de precisă)? Acum, la maturitate, tind să constat că mai degrabă nu. Un erou (după standardele clasice ale tipologiei: altruism necondiţionat, spirit de sacrificiu, entuziasm vital, „nebunie” manifestaţională etc.) este creat de împrejurările în care îl plasează viaţa. Observăm, frecvent, că nu ştim de ce suntem capabili până când nu trăim o situaţie-limită. Perfect adevărat. Eroismul descrie o realitate maieutică. „Zace”, neştiut, în om, cerându-se „moşit” în manieră socratică. „Moaşa” însă nu e altcineva decât istoria propriu-zisă. Ea „face” şi „desface”, prin provocările sale, ceea ce s-ar putea numi personalitatea eroică.

La fel se întâmplă cu fenomenalitatea etică. Situaţia (neprevăzutul, surpriza) determină comportamentul („conduita”) şi nu invers. Desigur, aşa cum demonstram în deja menţionatul articol anterior, creierul moral joacă un rol primordial în ecuaţie. În fond, acum se vede prezenţa sau absenţa lui. Contextul biografic prilejuieşte, fără îndoială, gândirea morală. Stranie rămâne natura impredictibilă a răspunsului etic la context. „Cuvioşii” (aparenţi) ai cotidianului liniar se pot trăda a fi, în situaţia-limită, de o devastatoare, tulburătoare imoralitate, pe când „păcătoşii” standard, din viaţa obişnuită, dovedesc adesea, pe parcursul „clipelor astrale”, străluciri etice de diamant. Existenţa abruptă şi contondentă deţine o abilitate singulară. Aceea de a demasca falsa virtute, de a o stigmatiza ca viciu, şi, pe meridianul axiologic diametral opus, de a întrona ceea ce, poate, a părut cândva viciu drept incontestabilă virtute. Similar, prezumtiva laşitate din rutina biografică dezvăluie, uneori, nebănuite disponibilităţi eroice, în vreme ce bravura stereotipică s-ar putea arăta ca o penibilă atitudine de poltron în împrejurarea crucială.

Rigorile morale trebuie adaptate la contextul existenţial şi istoric. Îmi plac de aceea formulările juridice, din dreptul penal, precum „circumstanţele agravante” ori, dimpotrivă, „circumstanţele atenuante”, întrucât ele acordă „credit”, cum ar veni, axiomei de mai sus. Nu ai cum să judeci, în prezent, altfel decât la suprafaţă, adică într-o paradigmă universală a binelui şi răului, conduita morală a unui context oarecare din trecut, fără a risca inadecvarea. Îţi lipseşte experienţa revelatoare a istoriei acelui timp şi, implicit, mecanica existenţială a acelei lumi. Este de ajuns să-ţi proiectezi propriile reacţii comportamentale, din cinetica spaţiului tău carevasăzică, în segmentul valorilor dispărute, pentru a înţelege ruptura mentală şi, neîndoios, etică dintre etape. Prin noţiunea de saeculum, Tacit nu tipiza numai „mentalităţile” diacroniei, ci şi „moralităţile” ei. Ca atare, în conduita morală şi, mai ales, în judecarea sa corectă, devine necesar să rămânem în prezent, să ne raportăm, invariabil, la actualitate. Abia atunci vom avea parte de epifanii. Epifaniile, cum spuneam, eticii aparente şi virtuţilor fariseice.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi