Caută 
1 MIN
Când un om îşi doreşte o bagatelă atunci când are certitudinea că sfârşitul e aproape, înseamnă că, în sufletul lui, e împăcat, că a făcut pace cu toate cele lumeşti şi nelumeşti. Cu cele vizibile şi cu cele invizibile.
După sfintele sărbători pascale, după sute de kilometri parcurşi în câteva zile, după tot felul de fripturi, sarmale, drob şi alte bucate uşoare, stropite cu vin roşu şi, de curând, cu rachiu tare de anason (îl recomand călduros), fireşte că şi cugetul meu s-a mai aşezat şi s-a mai înţelepţit, astfel încât mă îndeamnă ca azi să atac un subiect sobru, serios, asortat momentului, nu, ca de obicei, unul frivol. Mă supun, cu toate că ţin să repet o ipoteză la care mă încăpăţânez să nu renunţ: frivolitatea nu e chiar de colo, ea nu trebuie respinsă categoric, din start. Avem nevoie de ea pentru a putea să fim, când este cazul (doar atunci când este cazul, altfel facem risipă) cu adevărat gravi.
M-am bucurat să regăsesc de curând, într-o carte postumă a lui Alexandru Duţu (intitulată inspirat de îngrijitorul şi prefaţatorul ediţiei, Laurenţiu Vlad, Lumea dinăuntru şi lumea dinafară), o idee pe care, pe cont propriu, am exprimat-o şi eu în cartea despre Cantemir: progresul în care credem orbeşte de câteva veacuri (de la finalul Raneşterii) nu înseamnă automat şi faptul că noi avem acces la o cunoaştere mai nuanţată, mai apropiată de esenţe. Dimpotrivă, ce se câştigă în intensitate se pierde în cuprindere. Am izolat imaginarul dintre instrumentele de cunoaştere, opunându-i raţiunea, de parcă aceasta, singură, ar putea funcţiona ireproşabil. Mai mult decât atât, am redus conceptul de realitate la zona concretului, a fenomenologicului. Filosofia a sărăcit şi ea, îndepărtându-se de om şi de marile sale probleme, care nu sunt niciodată concrete, materiale. Autorul mai sus evocat remarcă, în repetate rânduri, un fenomen ireversibil, din păcate: cunoaşterea s-a laicizat, iar acest lucru ”a adus cu sine o restrângere a sensului conceptului de realitate, numai ceea ce cade sub simţuri având calitatea de a ne transmite date concrete, evidente, convingătoare; tot ceea ce depăşeşte imediatul sau concretul a fost privit cu suspiciune, ca o sursă posibilă de rătăcire”. Iată un adevăr care mai e observat doar de ”rătăciţi”, de cei care au de a face cu valorile, perimate azi, ale credinţei, ale literaturii, ale eticii. Dar aceştia nu mai sunt priviţi de mult cu admiraţie ori respect, ci cu dispreţ ori, în el mai bun caz, cu milă ori îngăduinţă indiferentă.
Omul de azi nu îşi mai ia răgazul de a privi către sine; e incomod şi pretinde nu doar timp, ci şi nelinişte. Trăim mai mult în exterior decât în interior, iar asta pare a ne face cumva mai puţin pretenţioşi faţă de noi înşine. Sigur, de două ori pe an, la Crăciun şi la Paşti, ne amintim melodramatic de suflet şi devenim sentimentali precum inginerii ori contabilii la beţie (nu-mi luaţi în nume de rău comparaţia, e forţată şi păcătuieşte prin generalizare). Ne simţim datori (datori, nu îndemnaţi de vreo necesitate lăuntrică) să fim mai buni, mai răbdători cu celălalt, mai generoşi, pentru a ne demonstra că nu am uitat cu totul de acea zonă dubioasă şi tulbure, care se depune undeva în noi precum drojdia, care nu se vede, nu se aude, nu se miroase, nu se pipăie şi care s-ar numi, conform tradiţiei, suflet.
Simt nevoia să curm tonul prea serios pentru un colţ de gazetă şi să rezum o poveste cu tâlc. Cât se poate de adevărată, de altfel; mi-a povestit-o un bun prieten sibian. Bunicului său i-a murit, la 60 de ani, nevasta. După anul de doliu, s-a recăsătorit cu o femeie mult mai tânără, cu care a mai făcut, apoi, şase copii. Pe lângă ceilaţi patru pe care-i avea deja. Ultimul în preajma vârstei de 80 de ani. (Recunosc, cifrele nu sunt exacte, dar nici nu falsifică realitatea.) Când a atins vârsta de 90 de ani, avea deja zeci de nepoţi şi de strănepoţi. Prolific precum bărbaţii din Vechiul Testament, nici nu putea, probabil, să le facă recensământul. Pe la vreo 95 de ani, când s-a simţit slăbit, şi-a anunţat copiii că gata, se sfârşeşte. Aceştia s-au adunat cu toţii la casa părintelui, care era, într-adevăr, palid şi stins. Au acceptat că bătrânului îi sunt numărate ceasurile. Acesta se împăcase senin cu ideea că sfârşitul e aproape, cât să-l atingă cu mâna. Unul dintre fii l-a întrebat cu blândeţe şi cât a putut de grav dacă îşi doreşte cu adevărat ceva, acum, dacă are vreo dorinţă ascunsă, pe care ei, copiii lui, i-ar putea-o îndeplini. Momentul era unul foarte apăsător şi tandru, marcat de o tristeţe blândă, totuşi, cu care te poţi împăca. Bătrânul s-a gândit adânc şi a răspuns foarte sigur pe sine: ”Da, ar fi ceva…” ”Ce?”, au sărit, binevoitori şi emoţionaţi, copiii. Răspunsul tatălui a venit foarte ferm: ”Mentosane”. Nu ştiu dacă i-au satisfăcut cererea, dar nici nu mă interesează. Nici nu mai are importanţă că bunicul prietenului meu şi-a revenit şi a mai trăit aproape zece ani după aceea. Omul acela avea, pare-se, o linişte de sfânt.
Care e tâlcul acestei poveşti? Unul foarte transparent: când un om îşi doreşte o bagatelă atunci când are certitudinea că sfârşitul e aproape, înseamnă că, în sufletul lui, e împăcat, că a făcut pace cu toate cele lumeşti şi nelumeşti. Cu cele vizibile şi cu cele invizibile. Iar acest lucru i-a reuşit fără să-şi provoace nesfârşite şi complicate procese de conştiinţă, fără să stea în bibliotecă şi să înfulece cărţi grele, fără să-şi formuleze, explicit, cu subiect şi predicat, probleme metafizice. Unii dintre noi ne supunem unei permanente probe, provocându-ne tot felul de experienţe, induse pe cale livrescă, deci artificală, sperând să atingem acea linişte şi nu suntem niciodată siguri că ea ne va fi accesibilă. Vina nu e doar a noastră, ci a prejudecăţilor care provin din educaţie, din modul în care ni s-a desenat, de la bun început, lumea; e greu, de nu de-a dreptul dramatic, să te scuturi de tot ce ţi s-a întipărit pe retină pentru a mai privi către miezul lucrurilor. Pentru a te căuta, altfel spus, nu în afara ta, ci înlăuntru. Eu unul cred că, alături de credinţă (sau ca preambul care disciplinează), literatura poate fi o bună metodă; cel puţin pentru început.
Câţi dintre noi şi-ar dori mentosane, doar mentosane în clipa supremă? Eu unul, recunosc, nu aş avea acum liniştea asta de eremit. Sper doar să o câştig până când voi avea nevoie de ea.
Şi mai sper ca, atunci când va veni ceasul, să nu cer mentosane, ci un rachiu de anason.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
