Despre prelegerea subliminală

Încă de pe la începutul anilor nouăzeci se vorbeşte, în mediul universitar, despre faptul că studenţii votanţi din diversele foruri academice (cum ar fi consiliile profesorale din facultăţi şi senatele instituţiilor de învăţământ superior) sunt folosiţi de unii profesori ca masă de manevră electorală. Cum se întâmplă acest lucru? Destul de simplu: un cadru didactic interesat de rezultatul unui vot în structurile amintite (şi nu mă refer doar la alegeri – deşi, recunosc, ele deţin probabil capul de afiş în interiorul fenomenului! –, ci şi la „treceri” de regulamente, dispense, metodologii, amendamente etc.) discută, în prealabil, direct ori prin intermediar, necesarmente conspirativ, cu grupul de studenţi electori sau măcar cu un lider influent de-al lor, explicându-le/explicându-i cât de important este ca problema aflată în pragul supunerii scrutinului democratic să fie tranşată într-un anumit fel. „Felul” agreat, desigur, de respectivul universitar.

Să ne înţelegem bine! Pe de o parte, nu mă interesează aici dacă studenţii în cauză fac, ultimativ, jocul „agentului” electoral. Am convingerea că mulţi dintre ei preferă să rămână oameni liberi şi votează, în cele din urmă, cum le dictează conştiinţa. Pe de altă parte, subliniez că nu gestul în sine (de a contacta un segment al votanţilor şi a încerca să-l atragi către valorile tale) mi se pare reprobabil. Ştim cu toţii că, în politică, aşa-zisul lobby se practică în lumea civilizată, de decenii întregi, cu mare entuziasm, inclusiv în inima liberalismului civic, adică în America. I se permite oricui să-şi susţină şi să-şi argumenteze un principiu pe care nădăjduieşte să-l transforme în lege (în funcţie, dacă înlocuim principiul cu un individ candidat la poziţia de vârf al unei comunităţi date!) înaintea celor de al căror vot speranţa sa depinde. Accept aceste eventuale obiecţii, cerându-vă însă permisiunea să remarc o mică nuanţă particularizatoare!

Deja am sugerat-o, în fond, printr-un (inevitabil) termen folosit mai sus: politică. În politică, astfel de acţiuni au, într-adevăr, doza lor de legitimitate. Totuşi – să nu uităm! – trimiterea iniţială era la mediul universitar.„Lobby”-ul descris de mine se lega de sistemul academic, măcar intenţional – nu treceţi cu vederea detaliul! –, apolitic. Presiunea electorală menţionată ilustra, ca să fim foarte exacţi, manipularea conştiinţelor unor studenţi cu ajutorul autorităţii profesorilor lor (frământaţi de interese meschine). Ce simţim ca fiind deranjant în această ecuaţie? Păi, bănuiesc, din start, însăşi disproporţia dintre actanţi. Să sesizăm că, dacă, în lumea politică, lobby-ul se derulează, în general, între politicieni, oameni de afaceri, administratori şi reprezentanţi ai mecanismelor societăţii, i.e. între inşi egali, cu identităţi clar conturate, în universul academic, situaţia rămâne fundamental diferită!

Palierul relaţiei profesor-student nu oferă cadrul normativ-etic pentru desfăşurarea de „campanii electorale” şi, cu precădere, de „campaniil” corupte prin ideea tranzacţionării votului (nu degeaba se propovăduieşte, cu atâta aplomb, apolitismul obligatoriu al instituţiilor de învăţământ de la noi şi de aiurea!). Profesorul trebuie să modeleze conştiinţa şi intelectul studentului, nu să se folosească de ele în scopuri mărunt-personale. „Utilizarea” lor greşită, fie şi sub aparenţa lobby-ului electoral, dă senzaţia manipulării şi chiar a abuzului. Profesorul nu poate fi – măcar în procesul exercitării funcţiei sale paideice – politician. Ipostazele se exclud ab initio. Politica restrânge, divizează şi mistifică, educaţia deschide, uneşte şi, mai presus de orice, caută adevărul. Intelectualul din politică îşi exploatează inteligenţa şi pregătirea, egoist, pentru victoria şi idealurile unui grup închis, intelectualul din educaţie se oferă pe sine, generos, multitudinii.

Indubitabil, textul acesta nu are şi nu ar putea avea vreodată o miză, cum ar veni, „juridică”. Filozofia democratică îngăduie, prin însăşi esenţa ei, asemenea tactici de, să spunem, lobby (şi) în spaţiul universitar. De aceea, ele vor continua, fără îndoială, (şi) în viitor. M-aş bucura însă dacă s-ar percepe aici un principiu moral elementar. Ar fi minunat ca, într-o lume perfectă, profesorii tentaţi „să vorbească”, delicat sau ferm, cu studenţii lor pentru a le influenţa votul ori pentru a-i „folosi” (în orice mod!) să se gândească o secundă că, în mintea tinerilor, se produce, în împrejurările de acest gen, un transfer subliminal. Cu neputinţa structurală de a-i „scoate” din poziţiiile lor de maeştri formatori, discipolii îşi vor percepe (şi) atunci profesorii ca aflându-se în actul ţinerii unei „prelegeri”. O „prelegere” graţioasă, în care impozanţii dascăli îi învaţă că interesele micilor oculte, gregarismul ieftin şi voluptatea trişării vor fi mereu, în istoria unde junii sunt pe punctul de a păşi, mai importante decât dreptatea, corectitudinea, libertatea şi valoarea.