Despre şcoală

Am fost invitat, nu demult, să particip la o întâlnire dedicată problemelor educaţiei. Firesc, evenimentul m-a determinat să-mi pun probleme, aşa-zicând, „paideice”. Tehnic vorbind, îmi pun astfel de probleme zilnic, de vreo douăzeci şi cinci de ani încoace, prin însăşi natura muncii mele la catedră, dar acum am încercat să mă detaşez puţin de exerciţiul didactic în sine şi să-l privesc din afară, prin lentilă strict teoretică şi metodologică. Procedând în acest mod, mi-a şi venit o întrebare năstruşnică în minte: ce este un profesor? Recunosc, mai uşor mi-ar fi fost dacă mi-aş fi început „meditaţia” cu o interogaţie emisă, în deceniul trecut, de celebrul George Steiner (în colecţia lui de prelegeri academice – Lessons of the Masters/ Lecţiile maeştrilor, tradusă la noi, în 2009, drept Maeştri şi discipoli): ce-i împuterniceşte pe un bărbat ori pe o femeie să predea unei alte fiinţe omeneşti? Aici unii – preponderent din învăţământul nostru, dacă mi se permite mica şi inocenta „digresiune” apoziţională! – s-ar grăbi să răspundă duios: respectivul bărbat (respectiva femeie) este, cu siguranţă, mai informat(ă), mai inteligent(ă) şi mai experimentat(ă) ca discipolul din faţa sa. Asta îl/ o califică să predea. Justificarea ascunde totuşi, să admitem, o doză imensă de relativism. Am serioase dubii că, întotdeauna, cel care predă se dovedeşte, în chip necesar, mai deştept, mai citit şi mai umblat prin lume decât cel căruia i se predă. Ştiu, asemenea dumneavoastră, atâtea cazuri în care existenţa a infirmat validitatea ipotezei „superiorităţii multiple” a dascălului în raport cu învăţăcelul, încât o voi respinge din start, fără a mai exemplifica şi a mai căuta lămuriri suplimentare. În plus, actul predării ca atare îmi sună fals, pare sugestia unui exces de autoritate. Să nu ne păcălim! Nimic nu se poate face cu forţa şi, cu atât mai puţin, educaţia.

Prin urmare, intrigaţi, bănuiesc că deja întrebaţi dumneavoastră direct: bun, musiu editorialist, şi atunci ce, Doamne iartă-ne, este un profesor? Aş replica scurt: un profesor e un catalizator. Apoi, aş reveni cu amănunte savante. Primul se leagă de „maieutica” lui Socrate. Filozoful era convins că adevărul fiinţează în individ de la naştere, numai că el trebuie „trezit” prin „moşire” intelectuală (maieutică) şi „fundamentat” prin „amintire” spirituală (anamneză). Rolul maestrului devine acolo crucial, deşi el nu „predă” practic ceva. „Activează” lucruri pre-existente, „catalizează” interacţiuni, reacţii şi, ultimativ, revelaţii ce se petrec în mintea discipolului, „deşteptată” la viaţă (în fond, „formată”, cum nuanţăm noi astăzi). Al doilea se referă la Noica. În tinereţea lui treizecistă, înţeleptul de la Păltiniş avea aceeaşi concepţie despre misiunea profesorului. Învăţătorul ideal, sesiza, în Jurnal filosofic, autorul lui Mathesis, este acela care ajunge să fie împresurat de învăţăcei, din toate părţile, ca de o iederă verde, până când persoana sa nu se mai distinge între ramurile tinere. O imagine foarte plastică şi foarte corectă: realmente, profesorul reprezintă „fertilizatorul” prin intermediul căruia seminţele intelectului – plantate altundeva şi de către altcineva – vor genera roadele cunoaşterii de mai târziu. În sfârşit, al treilea se focalizează pe lingvistul american Noam Chomsky, unul dintre cei mai străluciţi şi influenţi umanişti ai prezentului. Universitarul de la MIT are o aşa-numită „teorie nativistă”, conform căreia creierul nostru deţine, genetic, o „gramatică” a existenţei (similară memoriei unui computer). Prin ea, învăţăm (adică trezim, nu dobândim!) cunoştinţele deja „înmagazinate” transcendent în noi. Educaţia se dezvăluie iarăşi ca o noţiune „declanşatorie” şi nicidecum drept una „asumativă”.

Profesorul îmi apare, de aceea, în postura unui mediator de fenomenalităţi şi nu a unui emiţător de sentinţe. El „facilitează”, nu „stabileşte”, incită la confruntarea minţii june cu dilemele istoriei omeneşti, nu blochează gândirea cu precepte osificate şi pretins imuabile. Gestul didactic amplifică nedumerirea ontologică, umplând-o de interogaţii, şi nu opreşte dinamica fiinţării, „turnând”, absurd şi agresiv, în capul elevului, „adevăruri” inexpugnabile. Predarea trebuie să dea viaţă, nu să ucidă. Pedagogii vorbesc despre trei factori care se intersectează în contextul formării umane: mediul, ereditatea şi şcoala. Fiecare constituie un element „paideic” important, de unde şi imposibilitatea teoreticienilor de a fixa ascendentul unuia dintre ei. La rândul meu, nu pot şti care e mai puternic, dar îmi permit o menţiune. Dacă mediul şi ereditatea sunt date, ţinând de soartă, şcoala intră în spaţiul volitiv-opţional al fiecărui ins, depinzând de alegerea noastră individuală şi rămânând o chestiune de construcţie, nu una de predestinare. Optând pentru educaţie însă, avem nevoie de repere profesorale. Acestea vor fi mereu cele care invită la dilema dialogului şi nu la tirania certitudinii.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi