Despre topografia minţii

Am auzit prima oară despre frenologie prin 1993, când, în postură de doctorand Fulbright la Universitatea Arizona din Tucson, l-am audiat pe remarcabilul profesor de romantism american, John Harmon McElroy, cu o prelegere asupra lui Walt Whitman. Se observa acolo că marele scriitor ar fi avut o hermeneutică „organică”, aproape „frenologică”, în raport cu poezia pe care o considera un fenomen „unitar”, „nedivizat”, capabil să genereze, sui generis, „hărţi” simbolice ale identităţii umane. Cum adică? m-am întrebat şi m-am şi dus la imensa bibliotecă din campus (pe atunci fratele Google nu era, vai, încă disponibil, nici măcar în Statele Unite!). Aşa am aflat că frenologia a trecut, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, drept o importantă „ştiinţă medicală”, cu aplicabilitate în ceea ce noi am numi azi neurologie (phrenos – „creier”, logos – „ştiinţă”, în greceşte). Creatorul ei, un doctor vienez, Franz Josef Gall, credea că studiul tactil al craniului uman poate indica specialistului o hartă a caracterului individului astfel investigat. Respectivul psiho-neurolog avant la lettre susţinea că, în creier, se dezvoltă, volens-nolens, acele zone responsabile pentru acţiunile dominante şi determinante din viaţa unui ins. „Pipăirea” oaselor capului, cu atenţie şi profesionalism, va scoate în evidenţă, prin urmare, aceste „umflături” (un fel de „cucuie”, mai pe româneşte), ultimativ responsabile pentru configurarea destinului fiecărui om în parte.

Lui Gall se pare că nu i-a prea plăcut termenul de „frenologie”. Îl prefera pe cel de „organologie”, presupunând că ariile din creier focalizate pe diverse abilităţi reprezintă „organe” în sine, cu funcţii specifice. Luate în ansamblu, ele constituie un tot organic, ramificat spre o semnificaţie singulară (de aici şi bănuiala lui McElroy că transcendentalismul poetic al lui Whitman ar deţine un posibil constituent frenologic!). Desigur, nu trebuie să trecem sub tăcere ironiile la care a fost supus Gall de exponenţi ai lumii medicale, mai ales după ce teoriile sale au devenit celebre în Europa şi în America. Mulţi spuneau că nu ar fi decât un şarlatan care se ocupă cu lucruri dubioase. Se dorea expert într-o „disciplină” ridicolă, demnă de porecla „cucuiologie”. Oricum, cu sau fără voia confraţilor, doctorul austriac, asemenea, mai târziu, lui Sigmund Freud, a ajuns, treptat, un personaj pe bătrânul continent european. Făcea tururi prin marile oraşe, unde organiza veritabile spectacole frenologice. În faţa publicului mesmerizat, creiona hărţi ale caracterelor unor subiecţi selectaţi aleatoriu. Probabil că transmitea oarece credibilitate pe parcursul demonstraţiilor, întrucât şi-a creat numeroşi adepţi. Ei au construit istoria frenologiei, căreia nu i-a lipsit, se înţelege, şi o puternică dimensiune mitologizantă. Fără legendă însă evenimenţialul istoric nu are nici o şansă să se impună, la fel cum literatura însăşi nu supravieţuieşte fără o aură de „istoricitate” în jurul său.

Pe linia inevitabilei mitologizări, se zice că, la o şedinţă organologică din Paris, tânărul Champollion a fost adus înaintea lui Gall pentru „examinare” şi „diagnostic”. Viitorul egiptolog avea numai şaisprezece ani, dar dădea deja semne de genialitate şi apropiaţii doreau o părere avizată asupra abilităţilor sale reale. Fără a şti nimic despre băiat în prealabil, infatigabilul medic a exclamat chiar de la prima atingere a craniului adolescentului: „Oh, ce lingvist strălucit!”. Dincolo de poveştile frumoase, nu se poate nega răspândirea fantastică, în epocă, a „ştiinţei” frenologice, consecinţă, indubitabil, a inteligenţei şi măiestriei lui Gall. Faptul cel mai interesant din evoluţia organologiei e legat de disperarea angajatorilor vremii de a găsi frenologi apţi să citească mintea angajaţilor lor. Manifestau interes, preponderent, pentru „ariile” din creierele slujbaşilor relaţionate cu minciuna, furtul, viclenia, ura şi ipocrizia. Un „certificat” frenologic „pozitiv” (ce „confirma” că un anume individ nu dezvăluia „înclinaţii” organologice către sustragerea de bunuri necuvenite şi către păcălirea malignă a semenilor) constituia argumentul prin excelenţă al succesului în viaţă. Cine ar fi pus la îndoială un caracter integru, avizat, cum ar veni, prin expertiză frenologică? De aceea, vin şi eu astăzi, la debutul secolului XXI, cu „o propunere modestă”, precum Swift odinioară. Ce ar fi ca noi, românii, să reactivăm, prin lege de stat şi prin consens naţional, frenologia?

Mai precis, ce ar fi să cerem, la numirea/alegerea cuiva într-o funcţie publică ori doar administrativă, validarea organologică a celui vizat pentru exerciţiul managerial? Să avem astfel minima garanţie, fie şi speculativă, că individul pus să conducă nu ne va fura, minţi, trăda ori vinde cu nedisimulată neruşinare! Să întindem deci, cu emoţie şi delicateţe, mâinile spre scalpul personajului charismatic, spunând, împreună cu Arghezi: „Vreau să te pipăi şi să urlu este!”.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi