Despre uimire

Despre uimire, cu varianta ei obligatorie, în limba română, mirarea, filozofii antici greci nu aveau decât cuvinte de laudă. Platon o considera zeitatea ce ar fi zămislit o fiică deosebită, cu numele de Filozofia. În dialogul dedicat cunoaşterii, Theaitetos, Platon îl lasă pe maestrul Socrate să fie foarte explicit în această privinţă. Filozoful maieutic (născut, intelectual, el însuşi, nota bene, din uimirea pe care o trăieşte în faţa oracolului din Delphi!) îi spune discipolului Theaitetos că gestul cognitiv şi, în consecinţă, starea de înţelepciune debutează prin mirare. Surpriza spirituală, generată de o realitate care te fascinează, îţi stârneşte, instantaneu, curiozitatea, interesul adânc şi, apoi, într-o ultimă instanţă, apetitul pentru cunoaşterea ei. Nu eşti însă fascinat şi, concomitent, interesat decât de ceea ce ţi se revelă ca fiindu-ţi superior, aşa încât procesul de cunoaştere, pe care îl începi prin mirare, rămâne unul bun. Vorbim despre o cunoaştere formatoare, menită să te scoată din condiţia de inferioritate (în raport cu acea realitate). Aşadar, cunoaşterea respectivă e de natură filozofică. Aristotel, în Metafizica sa, avea o părere aproape identică despre uimire, observând: „Oamenii, când au ajuns să filozofeze, au fost mânaţi de mirare. Mai întâi, mirare pentru problemele mai la îndemână, ulterior, pentru cele mai mari.” De regulă, admite filozoful, la rândul lui, mirarea se declanşează faţă de ceva mai puternic, mai impresionant decât noi, de un „nivel” către care tindem, dar la care nu ne aflăm deocamdată. „A tinde” să te ridici la „standardul” înalt înseamnă să contempli, să explorezi, să analizezi, bucurându-te spiritual la fiecare pas. Fără să-ţi dai seama, practic, sfârşeşti prin a filozofa. Ideea s-a păstrat, în mare, şi în sistemele de gândire modernă, de la meditaţiile Sfântului Toma de Aquino, până la paradigmele interpretative ale americanului transcendentalist Ralph Waldo Emerson. Cel din urmă, într-un eseu celebru, Natura, crede că individul s-a înstrăinat de mediul autentic (natural) de viaţă, tocmai pentru că a încetat să se mai mire în faţa miracolelor petrecute zilnic înaintea ochilor săi. Răsăritul soarelui, înflorirea copacilor, trecerea anotimpurilor sunt „banalităţi” pentru omul nou, care a pierdut capacitatea de a (mai) fi uimit de univers şi, consecutiv, pe aceea de a (mai) cunoaşte universul. Fără impulsul mirării, se pare, devii un condamnat. Condamnat la ignoranţă şi la platitudine silogistică.

De aceea, mă simt puţin încurcat de ce intenţionez să zic în continuare. Personal, nu am o opinie strălucită despre uimire. Precizez însă: despre uimire, nu şi despre mirare! Plasez „mirarea” în decorul filozofic creionat mai sus şi accept, necondiţionat, toate virtuţile ei deja expuse. Nu simt acelaşi lucru şi faţă de „uimire”. Pentru edificare, aş vrea să fixez o delimitare semantică între cele două. Dicţionarele explicative ale limbii române, din păcate, nu mă ajută aici. În coloanele lor, „mirarea” şi „uimirea” se dezvăluie sinonime, având, în linii generale, aceeaşi semnificaţie. Dacă merg la etimologiile celor doi termeni, am, întrucâtva, şansa diferenţierii. „Mirarea” vine din verbul latin mirari, care ilustra fascinaţia în legătură cu un lucru, subsumându-se impulsului (pozitiv) de „admiraţie” sau chiar de „trăire a unui miracol”. „Uimirea”, dimpotrivă, are altă provenienţă. Deşi cu etimologie incertă (există teorii după care lexemul „a uimi” ar fi de origine dacică!), se bănuieşte că „uimirea” s-ar raporta fie la verbele (slave) ujeti („a fura”)/ ujmati („a sustrage”), fie la verbul (tot slav) uīmõ („a răpi”). În toate trei, detectez nuanţe negative. Uimirea ar deconspira un rapt, o deturnare de la adevăr şi, prin determinare, o formă de manipulare. Am dezvoltat această „înţelegere” empirică a noţiunii forţat, recunosc, de compatrioţii noştri. I-am văzut prea des mimând uluirea în faţa evidenţei, pentru a fi putut evita, în timp, o asemenea finalitate „hermeneutică”. Am parcurs cea mai mare parte din existenţa mea într-o ţară a uimirilor spectaculoase şi ireductibile. „Surpriza”, „şocul” şi „năuceala” au constituit mereu, în perimetrul moldo-vlah, stări în sine, imposibil de disecat. Presupun că uluirea histrionică ascunde, la noi, o fugă de responsabilitate (apropo, vă este cunoscută întrebarea profund consternată „Ciiineee, io?”? – mie-mi răsună coşmăresc în cap şi noaptea, întrucât o aud, în diverse formule desigur, aproape neîncetat, de-a lungul şi de-a latul peisajului carpatin!), o evitare „isteaţă” a consecinţelor acţiunilor oneroase. Dincolo de ea, intuiesc, inevitabil, exerciţiul duplicităţii. Asta mă determină să dezavuez uimirea (care, iată, reuşeşte, ab initio, să-mi „răpească” bunacredinţă, să-mi „fure” încrederea în celălalt). Prin jocul uluirii, confratele vrea să mă transforme în spectatorul credul şi inert al micului său experiment cabotin. Prefer, ca atare, să mă mir, refuzând totuşi să fiu şi uimit.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” Iaşi