Caută 
1 MIN
Puteam să mă joc de-a pisica şi şoarecele cu băcăniţa, doar din plăcerea de-a mă juca. Nici într-un caz nu aveam de gând să grăbesc deznodământul, turnând gaz pe foc. Aceasta o puteam face oricând.
Ziua începuse destul de prost. Coborâsem să-mi cumpăr cafea vrac la băcănia doamnei Wanda; când am ajuns la tejghea, m-a întrebat: “Poftiţi, cu ce vă pot servi, stimate domn!?” Formula mi s-a părut voit ironic; ne cunoşteam de atâta timp, îmi făceam aproape zilnic cumpărăturile la doamna Wanda şi aproape că ne tutuiam. Eram însă într-o perioadă de degringoladă, nu dormisem câteva nopţi la rând şi arătam, trebuie să recunosc, destul de rău. Simţeam un fel de nelinişte în mine, care mă împingea să fac gesturi din cele mai excentrice. În fond mă apropiam încet, încet de cincizeci şi faptul acesta mă marca. Şi aici trebuie s-o recunosc, arătam destul de decrepit, părul mi se rărise, bărbuţa îmi încărunţise, obrajii se scămoşaseră, îmi pierdusem o parte din dantură, fără să încerc s-o dreg, deşi mai avem, pe ici, pe colo, cunoştinţe în lumea aseptic medicală; medici ce mişunau prin cârciumile obscure unde îşi petreceau singurătatea, stând cot la cot, la un pahar de vorbă, cu alte singurătăţi, până când amarul şi acreala îi împingea să-şi mute hoitul într-o altă bodegă sau s-o ia târâş-grăpiş pe străzi; cunoscusem o mulţime de ”doftori” boemi, oameni destul de cultivaţi, de altfel, dar fără nici un căpătâi, care, la o adică m-ar fi ajutat să-mi pun dantura la punct fără să-mi ceară nici un şfanţ, dar la ce bun?! Oricum eram pe final de drum! Cât în privinţa consoartei mele, Varvara se obişnuise atât de mult cu înfăţişarea mea, încât o schimbare, fie şi insignifiantă de decor, ar fi putut-o tulbura. N-avea rost să dau explicaţii de prisos. Cine ştie dacă n-aş fi avut parte de vreo ieşire, tipic feminină, o criză de gelozie, ce s-ar fi terminat cu farfurii sparte şi unghii înfipte în gâtul meu… Prin urmare, eram destul de precaut. Nu aveam nevoie de încurcături şi de explicaţii fără rost. Stăteam proţăpit în faţa doamnei Wanda şi mă uitam în gol. Simţeam un tremor în genunchi, iar urechile îmi vâjâiau. Sunetul acesta mă deruta. Îl auzeam de cum mă sculam din somn şi până mă culcam. Chiar şi visele mele erau bruiate de acest veşnic bâzâit, care uneori se transforma într-un adevărat coşmar. Vă veţi întreba, desigur, dacă bâzâitul era însoţit şi de niscaiva voci. Desigur că era. Auzeam tot felul de voci, şi de bărbaţi şi de femei. Ei, şi!? Faptul acesta nu mă deranja. Ba, chiar aş putea spune, dimpotrivă, mă distra. Căci, de multe ori, conversaţiile erau cât se poate de interesante, ba chiar şi instructive. Vorbeam, desigur, şi cu mine însumi. Şi de ce n-aş fi vorbit?! Aveam ce-mi spune! Cui puteam să-mi împărtăşesc mai bine impresiile decât mie însumi. Aveam multe impresii. Multe idei, oho!
Stând proţăpit în faţa doamnei Wanda, mi-am zis: ”Stimată doamnă, dacă doriţi să fim ironici, atunci să nu spuneţi că nu v-am prevenit! O să ne batem şi în săbii, şi în ciorapi o să ne mirosim, să vedem care pe care!” Îmi desfăşuram în minte scenarii diabolice ca s-o pun la punct o dată pentru todeauna, ca să nu mă mai ia peste picior. Învăţasem multe tertipuri de la teatru. Ştiam o mulţime de replici pe de rost. Puteam chiar interpreta destule roluri pe care le urmărisem din cuşca mea de sufleur ascunsă la doi metri sub podea. Dacă vroiam să înnebunesc omul, nu trebuia să depun cine ştie ce efort. Totul venea, cum se spune, de la sine. Era suficient să fiu călcat pe bătătură, că nu mă mai puteam opri. În minte îmi veneau nenumărate replici, se amestecau ca bucăţelele de legume într-un blender. Le combinam într-o anumită gamă, în funcţie de impulsul pe moment. N-aş putea spune că nu eram inspirat. Puteam imita nu numai voci celebre, dar imitam şi gesturile unor actori trecuţi de mult dincolo de Styx. Şi atunci să te ţii! De unde să ştie doamna Wanda cu cine are de a face?! Mă privea de sus în jos. Credea, pesemne, că asta o să mă scoată din ţâţâni! Nu ştia, sărmana, că eu o priveam invers. De jos în sus. De mult mă obişnuisem cu o astfel de perspectivă. Ghemuit în cuşca mea de sufleur observam cu atenţie cum se mişcă omul. Îi vedeam mai întâi călcâile, care uneori, ce-i drept, luau proporţii colosale, şi, în funcţie de mişcarea lor, puteam să-mi dau seama când actorul o va lua pe arătură, uitând, din pricina stresului, replica şi improvizând pe loc ceva fără cap şi fără coadă, cum se întâmpla de atâtea ori. Îl lăsam un timp în plata Domnului şi abia când îl vedeam că se pierde de tot cu firea îi suflam fraza salvatoare. Vedeam atunci cum călcâile încep să trepideze şi actorul îşi intra din nou în rolul său. Oho, câţi pantaloni şi câte fuste cocoţate pe tocuri ca pe nişte catalige mi s-au bâţâit prin faţa ochilor, să fiţi voi sănătoşi. Şi, desigur, nu în zadar, căci de la fiecare fustă şi de fiecare pantalon am avut ceva de învăţat. În materia aceasta am devenit, ca să spun aşa, un as. O anumită stare de nelinişte sau, dimpotrivă, siguranţă, se pot ghici privind cu atenţie cum vibrează dunga de la pantalon. Desigur, uneori mişcările ei sunt insesizabile pentru un ochi obişnuit, eu însă m-am deprins să văz cu timpanul ceea ce nu se poate vedea cu ochiul liber. Meseria m-a făcut să fiu extrem de sensibil la vibraţii. În cuşca mea mă port asemenea unui liliac cu urechile aţintite în toate colţurile sălii. Nimic nu scapă tentaculelor mele. Nici un scârţit de scaun, nici un căscat subtil, mascat de palmă, nici un clipit de ochi sau pocnet de degete. Aud orice zgomot din culise. Îmi întind timpanele şi îl culeg de jos, depozitându-l în memoria mea ca într-o ladă! Acolo se ascunde tot adevărul acestei lumi. Aş putea să vă împui mult şi bine capul despre zgomotele pe care le aud. Nu vreau să vă plicitsesc. Diferenţa dintre un sufleur şi un actor e că primul joacă pentru el, pe când celălalt joacă pentru public. Odată stând în cuşca mea, am auzit rostindu-se următoarea frază: “Fiecare actor e ca un prinţ sau ca un rege”, şi m-am gândit în sinea mea: ”De ce nu şi cerşetor?”, odată ce actorul stă cu mâna întinsă înpre sală aşteptând ca publicul să-l aplaude la fiecare sfârşit de dialog?! Cerşetoria asta începe de la prima replică şi continuă până la sfârşitul spectacolului, uneori şi după. Chiar şi atunci când merge pe stradă, actorul cerşeşte să fie adulat. Nici în somn dumnealui nu poate trăi fără aplauze! Şi atunci ce fel de prinţ sau rege poate fi?! Dacă, să zicem, într-o zi publicul, aşa, dintr-un capriciu, l-ar aplauda şi apoi, brusc, aparent fără motiv, l-ar huidui, aţi vedea cum, la lumina reflectoarelor, statuia împopoţonată a actorului se va prăbuşi în faţa voastră ca o grămăjoară de scrum. Un adevărat rege e sufleurul. Actorul trăieşte în lume, sub un clopot de minciuni. Pentru el zgomotul acesta e mai presus decât orice adevăr. Sufleurul nu are nevoie de aplauze. Pentru el totuna-i dacă sala fierbe sau e mută. El e mai presus de ea. Aplauzele şi huiduiele publicului el le depozitează în sipetul său secret şi, noaptea, stând întins în patul său, înainte de-a adormi, le întoarce pe o parte şi pe alta, adunându-le în grămezi şi grămăjoare alături de replicile pe care le-a auzit, pe cele sincere de-o parte, pe cele calpe de altă parte, pentru ca apoi, înainte de culcare, să le arunce pe toate la coşul de gunoi. După un timp, ele însă ies de acolo şi revin, mişcând galeş din coadă, din nou în sipet.
Priveam acum la doamna Wanda. Desigur că nu-i vedeam faţa plată, împodobită cu o perucă sinilie, înfiptă între nişte umeri de boxer, dar, ochiul meu obişnuit să perceapă lumea dintr-o altă perspectivă, pătrundea şi dincolo de tejghea. Îi vedeam foarte clar conturul, bustul imens, pântecul revărsat peste fustă, picioarele umflate, încălţate în pâslari. Nu era o privelişte prea grozavă, mai cu seamă că unul din ciorapi era cu firul dus. Era o gaură acolo, o gaură mică, pe care o puteai astupa cu degetul, dar cum doamna Wanda suferea de anumite fobii, mi-am dat pe loc seama că o aveam, cum se spune, la mână şi ar fi fost suficient să-i amintesc de gaură, ca să intre în criză, ţipând ca muşcată de şarpe şi luând-o la fugă pe scări. Mi-am lăsat plăcerea asta pentru mai târziu. Puteam să mă joc de-a pisica şi şoarecele cu băcăniţa, doar din plăcerea de-a mă juca. Nici într-un caz nu aveam de gând să grăbesc deznodământul, turnând gaz pe foc. Aceasta o puteam face oricând. Era suficient să pronunţ cuvântul magic ”gaură”, ca să ia foc. Oricum, mă gândeam să-i administrez o lecţie. Mă călcase pe bătătură şi asta nu aveam cum să uit.
Nichita Danilov este directorul Casei de Cultura „Mihai Ursachi”, scriitor şi publicist.
