Doi primari

MĂMĂLIGĂ ION zis Vanea, translator. Era de fel din Basarabia şi, fiindcă ştia ruseşte, a fost luat din mers ca traducător pentru Armata Roşie. Aşa că Vanea efectiv a venit pe tancuri în România. În afară de cunoaşterea limbii ruse, Dumnezeu nu îl înzestrase cu prea multe daruri, doar că, de la strămoşii lui amestecaţi – români, ucraineni, ruşi, evrei din mahalaua Moldovanka a Odessei – a moştenit darul suptului. Bineînţeles, votcă! A rămas pe plaiurile moldave fără nici un fel de avere – doar cu fantasticele lui ciubote şi cu o rubaşcă roşie. De ce a rămas aici? Dracu’ ştie! Poate pentru că s-a îngurluit cu una tot răpănoasă ca şi el, care mergea la şedinţele de partid încinsă cu curmei de tei (cureaua o vânduse pe băutură). Vania şi Vănioaia jucau la aceste şedinţe rolul de nevoiaşi ai vechiului regim. În fapt, erau nişte beţivani. Sau poate că a rămas pentru că a primit sarcină. Fără doar şi poate că fusese racolat mai înainte de serviciile ruseşti (GRU mai degrabă decât NKVD). Şi dacă, după cum se zice, traduttore – traditore, Ion Mămăligă zis Vanea chiar era un trădător. Era o licheluţă dintre miile şi miile de licheluţe, care au împânzit ţara sovietelor şi apoi statele satelit. Cânta un veleştean în crâşmă Trăiască Regele, se pomenea a doua zi chemat la miliţie şi bătut la sânge, zicea altul „Dă-i în p. mamei lor de comonişti!” – la fel. Asta în cel mai bun caz, că alţii au ajuns şi la puşcărie. Şi de fiecare dată la astfel de întâmplări era prezent şi Vanea. Aşa că oamenii şi-au dat repede seama cu cine au de-a face şi ocoleau rubaşca roşie cât ce puteau. Dar Vanea a ajuns primar. Ca primar făcea acelaşi lucru, ca şi câinele lui Pavlov – pâra. Umbla prin sat, asculta femeile pe la fântâni, babele ieşind de la biserică, mai intra în crâşmă… Se oprea la un stog de fân, îşi scotea ciubotele lui imense şi punea un strat de fân proaspăt peste stratul de clisă duhnind a sudoare şi a nespălat. Când stratul de fân se îneca în mocirla de pe fundul ciubotei, punea alt strat – de data asta de paie. Dialectic. Teză şi antiteză: un strat de fân, un strat de paie peste realitatea brută, adică peste clisa adunată de luni de zile, căci Vanea nu îşi scotea ciubotele din picioare niciodată. În cea mai mare parte a timpului dormea beat în ciubote. Şi iarăşi un strat de fân, şi iarăşi un strat de paie… Între aceste straturi erau denunţurile. Vanea acum se specializase. Îşi constituise la rândul lui un grup de denunţători şi martori mincinoşi subordonaţi lui, lichele ca şi el. Şi astfel mulţi veleşteni luau bătaie, alţii mai dârji intrau şi la puşcărie…

Peste ani, când nu mai era demult primar, se întâlneşte Vanea, acum îmbătrânit înainte de vreme şi sleit de băutură, cu Ciobăniţele, fetele bătrânului Ciobanu, care a murit la Canal. Era la o pomenire a bătrânului (Vanea începuse de la o vreme să umble pe la biserică şi bocea când popa zicea din Psalmul 13: „Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor.”). Şi Vanea începe să plângă şi să-şi ceară iertare pentru răul pe care l-a făcut familiei Ciobanu. Dar Fănica, fata cea mai mare, zice: „De ce să-ţi mai ceri iertare acuma, Vanea? Mai are rost? La drept vorbind, ne-ai făcut un bine, Vanea, că ne-ai lăsat fără tată şi a trebuit să creştem la casa de copii. Vai, ce bine ne-ai făcut! Că ne-am învăţat de mititele cu răutăţile vieţii. Ce puteam ajunge în bortele iestea din Veleşti? Dar aşa, uite, am ieşit în lume: eu îs contabilă şefă la o intreprindere, soră-mea Viorica e actriţă la Naţional, iar frate-meu Mihai e ofiţer de aviaţie… Lasă, nu mai plânge, Vanea. Na, zece lei! Du-te şi-ţi ia o votcă. Îţi ajunge?”

BÂRBORĂ BEATRICE, ţesătoare la Moldova Tricotaje. A ajuns primăriţă de foarte tânără, după ce, fiind ajutoare de băgătoare de seamă pe la sindicatele intreprinderii, s-a culcat cu un şir de tovarăşi de prin birouaşe şi birouri mai înalte (s-a aflat de la unii veleşteni, care lucrau la Moldova Tricotaje). Era cepeleagă şi cu o privire cerească. Se lăsa condusă de secretarul Primăriei, care o frigea până şi în Primărie. Habar nu avea de treburile acesteia. Semna actele cu doi de B mari, unduioşi şi gata! Ca Brigitte Bardot. E drept, îşi însuşise limba de lemn a epocii pe care o turuia pe la şedinţe. De fapt asta făceau pe atunci cam toţi, doar că limba ei de lemn era şi mai calpă, şi mai stearpă; vorbea gura fără ea. Încolo se plimba cu şareta, mergea prin livezi, prin pădure la Cosoaia, mânca miere de albine din floare de salcâm şi ciuperci marinate la nea Grigore pădurarul. „Si frumos îi asi la mata!”, se entuziasma cu lacrimi cepeleaga. Însă n-a stat mult în funcţie, fiindcă a venit Decembrie ’89. Unul Tărăbuţă, care se ocupa cu distribuirea buteliilor în sat, şi altul Vasilescu, profesor de sport, au făcut revoluţia la Veleşti. Au urcat la Primărie cu câţiva elevi fluturând steaguri şi bărăbănind tobiţele luate de la organizaţia de pionieri. În drum s-au ataşat grupuscului şi câţiva beţivani de la bufetul local. Tărăbuţă i-a luat cheile Bârboroaicei, i-a tras câteva şuturi în fund şi i-a zis: „Ştii bancul cu dealul?” „Nu”, zice icnind de plâns Beatrice. „Valea!”. După aceea Tărăbuţă s-a autointitulat primar. Azi Beatrice Bârboră e şefă de birou la o firmă de export-import şi „bucăţica” patronului. Are aproape 60 de ani şi aceeaşi privire cerească.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist