Două aeroplane survolând adâncul…

Îl şi auzeam, uneori, în zilele când, stând la un pahar de vorbă cu Val, deodată acesta mă ţistuia: „Pssst! Mitică lucrează…” şi punea urechea la perete, să audă mai bine straniile sunete de dincolo… Ce idee – a cui o fi fost! – să adune într-o „casă de creaţie” atâţia nebuni, orgolioşi, suspicioşi, sensibiloşi, frumoşi – în tot ceea visau pe şevaletele lor. Afinităţile erau/ sunt… selective. Unu-doi prieteni, încolo – o individualitate accentuată şi o receptare ţepoasă a celorlalţi, evidentă mai ales în colocvii restrânse, când „duşmanul de clasă” nu era prin preajmă… Chiar, toată clădirea aceea mi se pare o Şcoală de Belle-Arte, populată cu elevi super-dotaţi – dacă nu genii – care-şi „scriu”, zilnic, lucrările de control, tezele… şi se suspectează ca, nu cumva, unul să copie de la celălalt… Toţi, când sunt în transă creatoare, au uşile închise pe dinăuntru, nu doar pentru a nu fi deranjaţi, ci pentru a avea timp să-şi acopere şevaletul, să întoarcă lucrările cu faţa la perete, în cazul unei vizite intempestive. Am fost martor la astfel de scene. Dincolo de suspiciunea că intrusul s-ar putea să tragă cu ochiul, să-ţi fure ideea, cred că e vorba şi de-o anume pudoare, specifică oricărui creator: nu arăţi nimănui un bruion, când tu însuţi nu ştii exact ce va ieşi. Vorbesc din propria-mi experienţă: o poezie, sau orice text, nu le dădeam „la lectură” şi eventuală corectură decât când mi se părea mie că nu mai am ce să adaug, să tai… Şi întotdeauna mai era ceva…

Nu ştiu dacă în pictură – şi-n celelalte arte – funcţionează criteriul generaţionist, ca-n literatură. Cert este că Gavrilean e un exponent al generaţiei ’70 care, în literatură, a fost definită ca prima generaţie livrescă, post-belică (după proletcultism, heirupism, realism socialist, a-ma-to-rism ş.c.l.). Imaginaţi-vă că-n Iaşii, destul de pauperizaţi artistic, ai acelor ani, apare, aproape spontaneu, o întreagă pleiadă de creatori care impun o altă ordine culturală, urcând ei înşişi climaxul valorilor. Deodată, sălile de spectacole (Teatrul, Filarmonica, Opera), sălile de expoziţii, librăriile au devenit neîncăpătoare, un public exigent şi cultivat, supravieţuit post-belic, dar şi „noi-noi generaţii” luând cu asalt, devorând, exultând la întâlnirea cu o artă care era în orizontul lor de aşteptare. În poezie apar atunci, mesianici şi răzvrătiţi, Adi Cusin, Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, sau, caligrafi metafizici – Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Aura Muşat, Cristian Simionescu. La Teatrul Naţional vine o promoţie de aur, dintre care unii şi acum mai practică magia „scândurii”: Cornelia Gheorghiu, Costel Popa, Sergiu Tudose, Dionisie Vitcu… Filarmonica, sub bagheta şi managementul unui maestru ca Ion Baciu, îşi recapătă audienţa. (Primele uşi celebre, desenate de Val Gheorghiu şi devenite „program de concert”, ale Filarmonicii sunt… Le puteţi viziona şi-acum.) Ies la rampă compozitorii Vasile Spătărelu, Sabin Pautza, Viorel Munteanu, Cristian Misievici, un dirijor ca Nicolae Gâscă face furori cu corul „Cantores Amicitiae”, colindând ţara (îndeosebi cu programul de… colinde, greu tolerate în „iepoca de aur”) şi lumea. Cvartetul VOCES, cu Bujorul Prelipcean ajuns, acum, „dirijor” al Filarmonicii, are o notorietate ce concurează, de la distanţă, celebrul „Madrigal” al lui Marin Constantin…

Orice enumerare a generaţiei ’70 în pictură începe cu: Gavrilean, Gânju…, cărora le urmează Bartoş, Suhar, Dinulescu (retras în Ardealul de baştină), Mocanu. Nu ierarhizez (nu-i treaba mea), desenez, (re)conturez oameni cu care – arghezian – „am venit din timpuri”, o ambianţă de efervescenţă spirituală. Toţi/ toate aceste fenomene culturale îşi aflau loc, erau promovate/ comentate/ lăudate/ criticate de o revistă (apărută în 1966), Cronica numită. Urmaşa ei, Cronica veche face acelaşi lucru acum… Ştiaţi că primul premiu – dintr-o panoplie onorantă – primit de Dimitrie Gavrilean, a fost, în 1968, cel al revistei Cronica? E ceva, să ţi se recunoască valoarea, doar ce-ai trecut pragul primului sfert de veac. Dar cum să nu fie aşa, când Gavrilean-voroneţeanul îţi expunea o altfel de frescă, decupaje dintr-o attă lume, ritual-fantastică?… Şi toate concentrate într-un spaţiu draconic de enervant. Pictate cu lupa, îţi trebuia şi ţie o lupă, ca să le descifrezi… Ceea ce alţii „povesteau” pe pânze de 10/10 metri, voroneţeanul, ca un miniaturist asiatic, era în stare să concentreze în 10/10 cm. Asta nu-nseamnă că, în timp, nu s-a desfăşurat şi pe spaţii ample – fie acestea zidiri laice ori bisericeşti. Pe la cumpăna dintre milenii şi dintre vârste, doar ce-l vedeam, matinal, îmbrăcat în haine de lucru – părea un zugrav – îndesându-şi, într-un taxi, uneltele, inclusiv saci cu „consumabile”, care-l speteau, şi mă minunam: „Un’te duci, don’ Mitică?” „La biserică.” Iar bisericile erau: „Sf. Nicolae”, din Copou; „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”, „Sf. Paraschiva”, „Sf. Dimitrie şi Sf. Gheorghe” – şi încă altele, care poartă culorile din sufletul lui. Îngeresc-demonic, sufletul, plin de poezie, mărturisit mai ales pe la agape, când vorbea în dodii, ca un solomonar care vede ascunsul şi ţi-l desluşeşte şi ţie – cum doar pe Nichita (Stănescu), treaz, l-am mai auzit. Semn, după opinia mea, de geniu.

Fiecare pictor, de la Leonardo încoace, are un secret al lui, o marcă, o engramă, un „amănunt” contrariant – pe care îl plasează într-un loc insignifiant, aproape inobservabil, sau în prim-plan, la vedere. Ca să aibă cu ce-şi bate capul criticii de peste veac. Într-una din puţinele lui pânze amplu desfăşurate, Gavrilean face decupajul unui peisaj de iarnă. Imaginea, privită de sus, pare o deschidere spre o lume subterană, a riturilor, a colindelor, a „obiceiurilor de Crăciun”. Se şi vede un grup, care a pornit-o „cu steaua”?, „cu cerbul?”, „cu irozii?”. O lumină difuză, aproape îngheţată, emană din câmpurile şi casele troienite… Ei bine, toată această atmosferă hibernal-creştin-rustică nu este survolată, cum te-ai aştepta, de niscaiva corbi (nişte păsări se pot distinge, undeva, în stânga peisajului), ci de… două aeroplane. Două aeroplane, da. Că-mi vine să-l zgâlţii pân’s-o trezi şi să-l întreb: „Ce-i cu aeroplanele astea, don’Mitică?!”