Două spectacole de Gigi Căciuleanu în FITPTI

Două spectacole de teatru coregrafic, semnate Gigi Căciuleanu au fost prezentate în FITPTI 2017. Eine Kleine Nachtmusik, un one-man show, a avut premiera recent, în cadrul Festivalului Enescu. #EmojiPlay a avut premiera la sfârşitul anului trecut, după care a început să circule prin festivaluri. Deşi reprezentând formule diferite, cu un singur interpret (Lari Giorgescu) sau cu două cupluri de dansactori (Alex Călin, Adrian Nour, Ana Vişan, Irina Strungăreanu), ambele spectacole îmbină dansul cu muzica şi textul, respectiv textul-imagine. Eine Kleine Nachtmusik este o meditaţie pe tema artistului de geniu, în timp ce #EmojiPlay e un eseu ludic, o privire deopotrivă din interior şi din exterior, asupra limbajului folosit astăzi de tineri pe internet, abundând în prescurtări, emoticoane şi expresii stereotipe.

Fie că e vorba de celebra compoziţie de muzică de cameră a lui Mozart, Eine Kleine Nachtmusik, fie că abordează o varietate de tipuri şi stiluri muzicale (de la operă, la manele), ca-n #EmojiPlay, conceptul coregrafic al lui Gigi Căciuleanu iese în evidenţă prin încercarea de a transforma corpul uman într-un instrument muzical viu. Astfel că, dincolo de cuvinte, spectacolele sale sunt inteligibile oricărui spectator, din orice colţ al lumii, chiar şi celui care nu poate auzi muzica. Limbajul coregrafic construit este matematic. Toate mişcările sunt în detaliu premeditate, dirijate şi executate. Sculptând în mişcarea corpului uman, aşa cum Brâncuşi sculpta în marmură sau bronz, Gigi Căciuleanu e în permanenţă însoţit în căutările sale estetice de obsesia zborului. Mişcările ritmate ale corpului uman în timp ce dansează redau strădania omului de a se înălţa spre cer. Fără îndoială, omul devine ceea ce este prin dans (David Wahl, Histoire spirituelle de la danse). Ba mai mult, suntem ceea ce dansăm sau am dansat, suma dansurilor prin care ne-am ridicat şi, de tot atâtea ori, am coborât.

Structura matematică a spectacolului Eine Kleine Nachtmusik atinge apogeul spre final când Lari Giorgescu îşi mulează corpul, în perfect acord cu muzica, pe laturile piramidei schiţate în scenă, alternând chemările de a fi mai mult decât noi înşine şi respingerile încercărilor noastre. Creatorul de geniu se înscrie în această schemă a suişurilor sau coborâşurilor şi a incertitudinilor de care are parte întreaga natură umană. Artistul e cel ce şi-a ascuns aripile, de teamă să nu-i fie rupte. Astfel, va pretinde că încearcă să înveţe să zboare alături de toţi ceilalţi. Gigi Căciuleanu realizează un portret sau un autoportret al artistului, recurgând la contraste estetice, demistificări ale magiei artei (Joker, jonglând cu o minge), dar şi la o simbolistică destul de complexă (oglinda, piramida, cubul ”înscris” în piramidă). Pe de o parte, am observat efortul coregrafului de a desluşi un ”dans al sferelor” (care ar putea corespunde ”muzicii sferelor”), iar, pe de altă parte, am descoperit un gânditor ludic care abordează cu ingeniozitate un fragment de comedia dell’arte.

Spiritul ludic, umorul şi ironia se regăsesc din plin în #EmojiPlay, având însă la bază o idee serioasă. Cum putem explica nevoia tinerilor contemporani de recurge la limbajul pictogramelor (emoji) în comunicare? O posibilă explicaţie ar fi aceea că mintea umană are din ce în ce mai mult un caracter intuitiv, în defavoarea celui abstract. Oamenii tind astfel să fie din ce în ce mai conformişti, inclusiv atunci când folosesc limbajul şi să semene din ce în ce mai mult unii cu alţii, uzând de  expresii stereotipe şi gândind influenţaţi tot mai mult de prejudecăţi. În acelaşi timp, latura vizuală a creierului uman devine dominantă, de aici nevoia de reprezentare prin pictograme şi de înlocuire a limbajului abstract cu emoji sau de alternare a celor două modalităţi de comunicare (limbaj propriu-zis şi emoji). Cei patru dansactori redau semnele de circulaţie sau comunicarea prin emoji animată şi proiectată pe fundal (Les Ateliers Nomad), dar şi coloana sonoră alternând la mică distanţă stiluri foarte diferite (Pro-DJ Event). Un limbaj nou al tinerilor care comunică pe internet este ironizat, acest limbaj fiind o struţocămilă ce include englezisme nenecesare în limbajul cotidian; sunt de acord cu folosirea englezismelor acolo unde nu există un termen ştiinţific sau tehnic satisfăcător sau din motive stilistice, însă nu e o chestiune de stil şi nici o necesitate ştiinţifică în a introduce într-un discurs termeni cotidieni din limba engleză, cuvinte de legătură sau alte banalităţi, doar de moft (”gen literally”).

În mare măsură, dincolo de toată această meditaţie de fond, spectacolul are o construcţie lejeră şi un conţinut nesolicitant şi induce o stare de bine, fiind relaxant, amuzant, plăcut, aproape terapeutic. Este foarte viu, tineresc, plin de vitalitate contagioasă şi reconfortant. Paşii de dans, nu foarte complicaţi, sunt executaţi cu precizie de dansactori, iar replicile – rostite cu acea doză de maşinal impusă de situaţiile create scenic. Mişcările sunt fracturate geometric de linii drepte ce indică absenţa unei concluzii, aşteptarea momentului următor şi trimit la o senzaţie de insaţiebilitate specifică fiinţei umane care vrea mereu mai mult. Din această nevoie de mai mult, s-a făcut un pas înapoi înspre timpul picturilor rupestre.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)