Doze de biografic

Nu doar mail-urile sunt alternativa scrisorilor de altă dată şi nici forumurile, unicul succedau al saloanelor de odinioară. Formele acestea prin care se pune în valoare, dezinhibat (dar nelipsit de graţie), un amestec proteic de umori, imagini, mici alegaţii, teorii de moment şi mitologii ad-hoc, fief de sentinţe şi apropouri, printre care plutesc când fragmente de pură depoziţie, decupate parcă dintr-un dosar, în stilul frust în care le-a notat grefierul, când bucăţi de veritabil reportaj (cu amprentele enorme ale lui Bogza, să zicem), sau câte o părere exprimată tranşant, cu siguranţa unui editorialist hârşit, formele astea, zic, pot lua foarte bine şi înfăţişarea poeziei. Genul pare să se resincretizeze, s-a democratizat vădit în ultimele decenii, e permisiv, tolerant cu variile incluziuni, ba chiar le cultivă (uneori cu aplomb!). Descrie, divaghează, edictează (şi asta!) sau se repliază când nu te aştepţi în reticenţe. E locvace, dar are şi orgoliul suspensiilor. Este multiform şi instabil, ici se încheagă, colo se volatilizează dispărând după un orizont prezumat.

Impresia aceasta de inextricabil şi viermuitor o lasă poezia Silviei Caloianu (Narcotango, Vinea, 2013). Am citit-o cu un vag sentiment de primejdie, ca să spun aşa: are cam toate datele să bage derută în canon, măcar în ce priveşte lirica zisă feminină de la noi, de regulă eterată, retractilă, preferând elipsa expresiei directe şi făcând, în fond, o penibilă figură pudibondă. O lirică (portretul e desigur generic) cenzurată pe dinăuntru, strunită de tot felul de considerente: morale, tactice, după gust şi împrejurări. Simţi restul nenumit, rezerva, dacă nu uriaşă, măcar palpitantă, de indicibil. Aici e principial altceva: spontaneitate şi dezinvoltură, pe o substrucţie care ştie foarte preţul disparităţii, plusvaloarea fragmentului. Poemele te insolitează printr-un aer de grup, dacă vreţi, fiindcă te găsesc nepregătit, ca şi cum ai pătrunde în toiul unei discuţii: îţi dai seama anevoie şi orbeşte cumva cam despre ce era vorba până să apari, niciodată însă până la capăt; nu te consacră nimeni în istoricul problemei, aproximezi pe cont propriu. Sunt prin excelenţă fragmente dintr-un text comun: le înrudeşte tonul şi vădesc invariabil, cu mici fluctuaţii de intensitate, o irepresibilă voluptate a divagaţiei. O poezie mai franc feminină nu cred că mai avem. Narcotangoe, completând prin supoziţie piesele de puzzle lipsă, romanul intimist al unei colerice: doze de biografic în amestec de colocvialitate din aia insaţiabilă şi căreia, sunt momente, nu ai cum să i te sustragi. E o superioară bârfă de salon, bătută pe monitor, în fapt o lungă, alambicată, pletorică, ubicuă şi omnivoră confesiune. E şi cochetărie, şi dramă aici; iar după mostre ca asta pe care îndată o citez, înţelegi că e şi un alt joc de-a v-aţi ascunselea; ce son ecleziastic poate să aibă câteodată vorba între altele: „în ultimul timp cel mai mult mă enervează unghiile/ modul în care se extind insinuându-mi dozele de moarte/ pe lângă care doar marile dureri trec impasibile/ uneori nu pot dormi din cauza asta/ mă gândesc la un bărbat anume/ la greşelile pe care le fac dorind să repar ceva/ şi la o dublă remunerare a manichiuristei// o să îi spun ascultă cum încep să mor/ de aici din jurul unghiilor// de la prima dragoste am şi prima referinţă negativă/ asupra unghiilor mele/ nu va uita mi-a declarat în seara de adio ce delicat/ îi intrau în carne la orele de franceză când întindea mâinile/ pe sub bancă/ să îmi atingă genunchii să ne alunge profesoara/ după uşă// în momentul ăsta mă enervează la culme unghiile/ nu pot dormi// aştept să vină dimineaţa să îmi curgă soarele în gură/ printre zgârieturile cerului/ ca un sânge străin pe care trebuie să îl primesc/ fără să întreb/ să deschid gura pur şi simplu/ şi să uit”.