Caută 
1 MIN
O ştire recentă a surprins multă lume: guvernul sârb a aprobat şi Parlamentul de la Belgrad a votat Acordul de normalizare a relaţiilor cu Kosovo. Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva de vreme ce relaţiile între Belgrad şi Priştina, după căderea comunismului şi războaielor iugoslave, au fost permanent ostile?
O conciliere între cele două părţi, şi înainte şi după declararea independenţei Kosovo, părea imposibilă. Şi totuşi, cel puţin din declaraţiile actorilor principali ai Acordului, rezultă că o asemenea minune nu este doar posibilă ci şi reală. Dar cine sunt actorii principali şi unde s-a jucat piesa?
În primul rând UE. 22 de state din cele 27 ale Uniunii au recunoscut independenţa Kosovo. În consecinţă, liderii de la Bruxelles au făcut, ani în şir, presiuni asupra Serbiei să recunoască noua entitate statală sau măcar să renunţe la ameninţări, la manifestări şi declaraţii ultra naţionaliste şi să-şi normalizeze cumva relaţiile cu fosta provincie autonomă a fostei Iugoslavii. Piesa s-a jucat la Bruxelles. Cei doi premieri, Ivita Dacici al Serbiei şi Hashim Thaci al R. Kosovo, sub privirile materne ale şefei diplomaţiei europene, Catherine Ashton, au semnat deja celebrul Acord. Meritul principal revine, aşadar, Dnei Ashton, cea care, cu marea forţă care este UE în spate, a mediat, cu răbdare, negocieri dure care s-au întins pe mai multe luni şi care s-au finalizat vineri, 19 aprilie, prin semnarea Acordului.
Să nu uităm, însă, rolul important jucat de Parlamentul sârb. Şi în acest caz surpriza este mare. Este cunoscut naţionalismul acerb al sârbilor şi care nu datează de azi, de ieri. Or, Parlamentul, în regimurile democratice, exprimă voinţa majorităţii celor care l-au ales. De aceea, ani în şir, atitudinea majorităţii parlamentare sârbe era de respingere a oricărei concesii făcute provinciei „rebele”; nici măcar o aluzie la normalizarea – nemaivorbind de recunoaşterea noului stat – relaţiilor cu albanezii kosovari nu era agreată de Parlamentul de la Belgrad. Iar luni, 22 aprilie, dintr-odată, acest Parlament aprobă, cu o mare majoritate, Acordul de care vorbim: din cei 203 prezenţi, 173 au votat pentru, 24 contra şi 6 s-au abţinut. Nu mai este nevoie să spun că şi Parlamentul de la Priştina a aprobat Acordul.
Aşadar, l-au semnat şefii Guvernelor, l-au aprobat Parlamentele, lumea deja comentează în diferite feluri evenimentul dar Conţinutul Acordului nu-l cunosc decât semnatarii şi şefii de la Bruxelles. Este o situaţie oarecum paradoxală: Parlamentele au votat că sunt de acord cu Acordul fără să-i cunoască conţinutul ci doar titlul (Acordul de normalizare etc.). Mai mult decât atât, un sondaj de opinie în rândul sârbilor arată, surprinzător, că 57% dintre ei ar susţine Acordul în cazul unui referendum şi doar 29% s-ar opune. Cine ar fi crezut posibil aşa ceva cu câţiva ani în urmă?
Nu pot să nu amintesc un fapt care, într-un fel, sporeşte mirarea faţă de evenimentul de care vorbim: cei doi premieri semnatari au fost duşmani de război. Hashim Thaci a fost şeful gherilei Kosovo iar Ivita Dacici, purtător de cuvânt al lui Slobodan Miloşevici, duşman înveterat al albanezilor din Kosovo; şi preşedintele Nicolici precum şi vicepremierul Al. Vucici aveau funcţii importante sub acelaşi Miloşevici. Se înţelege că nu toată lumea – mă refer la sârbi – este mulţumită de această înţelegere-surpriză. Cei mai revoltaţi sunt sârbii din Kosovo – concentraţi în nordul noului stat, având ca principal oraş Kosovo Mitrovika. Sunt cam 10% din locuitorii republicii care are 1,8 milioane de oameni, restul de 90% fiind albanezi. Ei deja demonstrează şi ameninţă cu mişcări ample împotriva oricărei înţelegeri cu autorităţile de la Priştina; ei declară neted că niciodată nu vor recunoaşte această autoritate etc. În replică, premierul Dacici spune că inima Acordului o constituie tocmai autonomia largă a sârbilor din Kosovo. Oricum povestea continuă. Dar cum s-a ajuns la această răsturnare de situaţie?
Drama sârbă – mulţi o numesc aşa când se referă la relaţiile Serbiei cu Kosovo – îşi are originea cu sute de ani în urmă. Am mai scris despre acest lucru şi n-aş vrea să mă repet. Oricum, relaţii tensionate între diferitele etnii din acest teritoriu au apărut încă în timpul Imperiului Bizantin care stăpânea aceste meleaguri. În secolele 6-7 e.n., în zonă au apărut slavii care, apoi, s-au împărţit în sârbi, croaţi, sloveni, muntenegreni şi chiar macedoneni. Relaţiile cu populaţia locală – greci, albanezi etc. – au fost preponderent tensionate. Dar marile schimbări care au dus la duşmănia – deja seculară dintre sârbi şi albanezi – s-au petrecut în vremea Imperiului Otoman care a stăpânit zona între 1455 şi 1912, adică 457 de ani. În acest lung răstimp în Kosovo şi Metohia (denumirea completă a zonei) au avut loc mai multe valuri de migraţie a albanezilor şi sârbilor înainte şi înapoi; adică sârbii s-au refugiat spre nord – mai ales în timpul marelui război otomano-austriac (1683-1699) iar în locul lor au venit mulţi albanezi dar şi alte etnii de religie musulmană (cerkezii ş.a.). După apariţia Serbiei autonome dar mai ales după războaiele balcanice (1912-1913), Regatul Sârb (al sârbilor, croaţilor şi slovenilor) dar şi Regatul Iugoslaviei (1929) a promovat insistent o politică de revenire în masă a sârbilor în Kosovo şi Metohia. Nu mai spun că provincia a fost împărţită de mai multe ori între Serbia, Muntenegru, Imperiul Otoman şi chiar Bulgaria şi Macedonia. Una peste alta, până la urmă, din punct de vedere etnic, albanezii au rămas majoritari în Kosovo în proporţie foarte mare (90%).
Naţionalismul recunoscut al sârbilor, revendicarea permanentă a Kosovo ca leagăn al statului medieval sârb şi majoritatea clară a albanezilor în zonă nu putea să nu ducă la un conflict. Conflictul a fost şi este puternic potenţat şi de diferenţa confesională (religioasă) dintre cele două etnii: sârbii sunt creştini ortodocşi iar Patriarhia lor istorică a fost la Pecs, în Kosovo, iar albanezii sunt musulmani. Dacă în restul Europei asemenea deosebiri nu mai contează foarte mult, în Balcani dintotdeauna (inclusiv în zilele noastre) ele au agravat relaţiile de duşmănie între diferitele etnii şi popoare, relaţii care aveau, evident, şi cauze de natură economică, geo-politică etc. Iată că azi, prin eforturi susţinute, se pare că asistăm la o reconciliere istorică. Repet întrebarea: cum a fost ea posibilă?
Cauza principală este Uniunea Europeană. Această organizaţie greu de imaginat până la al doilea mare război – chiar un timp şi după aceea – a schimbat din rădăcini relaţia dintre statele europene dar şi mentalităţile privind aceste relaţii. Multe duşmănii vechi de secole au fost lichidate, altele trecute în planul doi, graniţele devin tot mai simbolice, oamenii circulă nestingheriţi de la un capăt la altul al continentului, Internetul şi alte forme de comunicare ne dau, tot mai mult, sentimentul unei comunităţi numită Europa, globalizarea transcende Europa, acoperind – cum îi este şi numele – întreg mapamondul. Serbia nu putea rămâne mereu alături şi în afara acestui val, în primul rând al celui european. Interese economice puternice, nevoia de securitate, presiunile la fel de puternice venite din partea UE etc. i-au creat o dilemă până la un punct sfâşietoare: ori acceptă, în anumite limite, poziţia UE privind Kosovo şi atunci are şanse de integrare în marea familie europeană, ori ţine cu dinţii la duşmănia veche faţă de Kosovo şi atunci rămâne izolată. Recentul Acord înseamnă – cel puţin cât ştim deocamdată despre el – că a ales prima cale, cea a reconcilierii cu Europa. Unii – şi sârbi şi nesârbi – ar putea spune că ea a cedat, de fapt, unui şantaj din partea UE. Dovada ar fi că imediat după semnarea Acordului oficiali ai UE au anunţat că vor fi demarate negocierile de aderare a Serbiei la UE.
Fără îndoială că Serbia trăieşte o dramă. Nu este deloc uşor să renunţi – fie şi parţial – la o poziţie ancorată puternic în istoria şi mentalitatea poporului tău. Deseori, până recent, fel de fel de oficiali sârbi – parlamentari, miniştri, şefi de partide, de organizaţii civice etc. – declarau limpede că Serbia niciodată nu va avea relaţii de orice altă natură în afara celor de duşmănie cu Kosovo, că niciodată ea nu va renunţa la moştenirea sa istorică etc. etc. Iar acum, Guvernul şi Parlamentul, poate strângând din dinţi, aprobă instituirea unor relaţii normale cu Kosovo; demnitatea este, totuşi, salvată: acest acord, spune Dacici, nu înseamnă deloc şi recunoaşterea independenţei R. Kosovo. Aşadar, relaţii normale dar nu pe picior de egalitate.
Ceea ce au făcut sârbii zilele acestea înseamnă real-politik aşa cum a definit-o Bismark în secolul al XIX-lea. Iar un prim-ministru englez, în acelaşi secol, spunea că statele n-au sentimente ci doar interese. Nu putem înţelege altfel noua atitudine a Serbiei. Interesul a învins – cel puţin aparent – sentimentul. „Dorul” sârbilor după Kosovo şi Metohia nu a dispărut, se poate menţine încă multă vreme, dar realitatea politică, economică, strategică a lumii de azi este mai puternică. Chiar dacă UE este în criză, Serbia a ales: este, totuşi, mai bine în UE decât în afara ei. Real-politik a câştigat în faţa sentimentului, a moştenirii istorice ajutând Serbia să-şi depăşească drama în care trăieşte de multă vreme. E bine, e rău? Vivrons et verons – vorba franţuzului.
Mihai Baciu este profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi
