„Dreapta” după congresul de fuziune PNL – PDL

Trimiterile frecvente la ideea de "dreapta" sunt extrem de înşelătoare pentru că lasă impresia că am avea de-a face cu o confruntare de natură ideologică. Nimic mai fals. Dacă luăm în discuţie economia sunt greu de identificat marile clivaje dintre coaliţia care îl sprijină pe Victor Ponta şi actuala opoziţie. Nu vrea primul ministru să reducă CAS-ul? Nu ne asigură el că nu va introduce noi taxe (ceea ce nu înseamnă că îl şi credem)? Sigur, se declară îngrijorat de pensionari şi de copiii care pică BAC-ul. Dar asta spune în mare şi "dreapta" pe care nu am auzit-o nici să fie foarte vocală în a respinge prevederile legate de bacalaureat introduse de ordonanţa de urgenţă pe educaţie. De fapt şi la putere, şi în opoziţie filonul populist e dominant în discursul public. În plus, arată a "oameni de stânga" Dan Şova, Robert Negoiţă, Sebastian Ghiţă, personal Victor Ponta? Iar dacă ne ducem în zona socială, ei bine, liderii PSD în frunte cu premierul par mai bisericoşi şi mai preocupaţi de tradiţii decât adversarii lor. Nu ne-au spus ei în campania de la europarlamentare că "sunt mândri că sunt români"? De altfel şi conducerea BOR pare să-i privească în ansamblu pe pesedişti, pe ginerele lui Ilie Sârbu în particular, cu evident mai multă simpatie decât pe adversarii lor "de dreapta".

De fapt problemele majore ale României, din care cel puţin o parte ar trebui să fie şi temele majore din această campanie, nu au nici o legătură cu stânga sau dreapta. Ele sunt: independenţa justiţiei, protejarea statului de drept, menţinerea alianţelor strategice pe plan extern, în special cu Statele Unite, plus nevoia de a moderniza instituţiile statului (administraţia publică, sistemele de educaţie şi sănătate) în condiţiile în care asistăm, din contra, la un accelerat proces de restauraţie. Nici una dintre aceste teme majore nu are o culoare ideologică. Or tocmai aici este problema. Alianţa PNL-PDL (deşi consumată în plan politic fuziunea dintre cele două formaţiuni mai are cale lungă până la finalizarea de facto, nefiind complet exclusă chiar întreruperea procesului) ventilează antagonismul stânga – dreapta, cu totul nerelevant în condiţiile actuale ale României, dând astfel senzaţia că vrea să obtureze discuţia pe palierele critice evidenţiate mai sus. De unde şi neîncrederea instalată într-una din părţile electoratului pe care mizează Klaus Iohannis în determinarea acestuia, o dată ajuns la Cotroceni, dar şi a structurii politice care îl susţine de a se opune activ restauraţiei promovate agresiv de către PSD.

Această categorie de alegători a văzut că principala linie de rezistenţă anti-PSD a rămas în continuare tot Traian Băsescu, liderii pedelişti şi liberali fiind destul de palizi ca prezenţă în spaţiul public din acest punct de vedere. Iar congresul de fuziune nu a făcut decât să întărească această neîncredere. Absenţa lui Emil Boc, marginalizarea ostentativă a Monicăi Macovei, excluderea strofei cu trimitere la Traian din imn (probabil un accident, dar care a picat foarte prost) dau impresia că la fel cum singurul ţel al USL era lichidarea "regimului Băsescu" pentru noua alianţă "de dreapta", autodeclarată creştin-liberală, singurele lucruri care contează sunt să-l împiedice pe Ponta să ajungă la Cotroceni şi să-l excludă pe Traian Băsescu din acest proces (de unde şi trimiterile la un USL bis). Primul obiectiv este corect ca mesaj de campanie, numai că trebuie să oferi şi garanţii că o dată atins, noul preşedinte nu va fi un fel de Victor Ponta cosmetizat (mai responsabil şi mai puţin mincinos), ci un un opozant activ al restauraţiei. Al doilea obiectiv ignoră o realitate evidentă: fără acest "electorat băsist"Iohannis nu are nici o şansă să câştige alegerile din noiembrie. Există cel puţin patru motive pentru care astfel de temeri sunt justificate. Dacă primele două dintre ele nu ţin neapărat de candidatul noii alianţe în sine, ci de contextul politic autohton celelalte decurg direct din comportamentul public de până acum al lui Klaus Iohannis.

1. Este mult mai fragil în faţa ameninţărilor cu suspendarea, pragul la referendum fiind coborât acum la 30 procente, ceea ce şubrezeşte în mod serios, din punct de vedere instituţional, capacitatea preşedinţiei de a rezista presiunilor din Parlament.

2. Nu are la dispoziţie o structură politică pe care să o domine (aşa cum s-a întîâmplat în cazul lui Traian Băsescu în relaţia cu PDL), ci, din contra, va fi dependent, ca sprijin politic, de liderii influenţi din PNL şi PDL. Iohannis nu are nici măcar în PNL un cerc loial de sprijinitori, cel din acest moment fiind unul conjuctural.

3. Nu are nici forţa, nici experienţa politică a lui Traian Băsescu şi nu lasă impresia nici că ar avea curajul acestuia de a se bate cu reţelele de influenţă transpartinică.

4. Şi, cel mai grav, nu a dat semne că e un mare fan al statului de drept, al independenţei justiţiei, din moment ce evenimentele din vara anului 2012 i se par în regulă, aşa că e greu de crezut că va risca un conflict generalizat cu un conglomerat de interese (foarte probabil transpartinice) care ar hotărî, la un moment dat, să ţină sub control sau măcar să "tempereze" semnificativ, activitatea instituţiilor cheie implicate în lupta anti-corupţie. Electoratul de tip "băsist", parte simpatizant PMP parte rămas loial PDL (fie datorită unor considerente pragmatice – dorinţa de a consolida "segmentul de dreapta", fie datorită unora de natură emoţională precum simpatia faţă de Monica Macovei sau antipatia faţă de Elena Udrea) are rezerve serioase faţă liderii liberali în principal datorită evenimentelor din vara anului 2012. Or Iohannis, care se putea delimita cu relativ destulă uşurinţă de ceea ce s-a întâmplat atunci nefiind în nici un fel implicat direct, nu a făcut-o. A rămas prizonier marotei propagandistice cu cei 7,4 milioane care au votat pentru demiterea preşedintelui fie din convingere (ceea ce ar fi îngrijorător, dar nu neapărat suprinzător), fie temându-se să nu-i alieneze pe anti-băsişti.

În principiu, blocarea accesului la cea mai înaltă funcţie în stat a unui personaj ca Victor Ponta, mediocru, iresponsabil, obsedat de comunicare în dauna substanţei (descris admirabil de Andrei Pleşu într-un text disponibil şi pe website-ul Revistei 22) ar trebui să ducă la o mobilizare exemplară a tuturor forţelor care se definesc "de dreapta". Însă forţa resentimentelor şi frustrărilor remanente (neîncrederea structurală în buna credinţă a liderilor PNL după întâmplările recente, neîncrederea chiar în liderii actuali ai PDL, mai ales după respingerea solicitării Monică Macovei de a fi luată în calcul la evaluarea posibililor candidaţi prezidenţiali) nu trebuie niciodată subestimate. Bat adesea analiza pragmatică, evaluările raţionale. Liderii alianţei PDL – PNL par să ignore acest aspect mizând pe faptul că şi segmentul pro-Macovei, în ambele tururi, şi cel pro-PMP/ Traian Băsescu, în turul doi, se vor alinia cuminţi în spatele lui Iohannis. Este un pariu extrem de riscant, o posibilă gravă eroare strategică. Componenta emoţional – resentimentară potenţată de elemente factuale de tipul celor descrise mai sus creează o bază suficient de solidă nu doar pentru a merge pe o altă formulă în turul I, ci şi pentru a sta acasă în turul II în cazul în care Iohannis ajunge în finală.