Drept interzis la uitare

Constantin Dimitrescu-Iaşi (1849-1923) şi-a legat, aproape în mod egal, existenţa şi activitatea ştiinţifică de două mari oraşe ale ţării – Iaşi, unde s-a născut, a locuit şi a activat până la 1885 şi Bucureşti, unde a locuit şi a activat până la 1919. Ultimii ani de viaţă omul de ştiinţă şi de şcoală C. Dimitrescu-Iaşi şi i-a petrecut la Turnu Severin. Născut pe 25 februarie 1849, C. Dimitrescu-Iaşi şi-a realizat studiile primare, secundare (Liceul Naţional) şi universitare (Facultatea de Litere) în oraşul natal. La îndemnul lui Titu Maiorescu şi-a desăvârşit studiile de filosofie la universităţile din Berlin şi Leipzig, finalizându-le cu susţinerea unei teze de doctorat având ca obiect de cercetare conceptul de frumos.

A predat filosofia la licee din Botoşani, Iaşi, Bârlad, a funcţionat ca inspector al învăţământului secundar şi superior, iar la 1 octombrie 1878 a fost numit la catedra de pedagogie, psihologie şi estetică de la Universitatea din Iaşi, unde şi-a început efectiv activitatea un an mai târziu. Cursurile sale au fost îndelung apreciate de către studenţi, de asemenea profesorul ilustrându-se şi prin prelegeri şi conferinţe publice susţinute în cadrul societăţii "Junimea". După o activitate de şase ani la Universitate, foarte intensă şi bogată în rezultate ştiinţifice, C. Dimitrescu-Iaşi, aşa cum au făcut mulţi alţii care s-au format pe meleaguri moldave şi vor mai fi destui care să imite gestul respectiv, s-a transferat la Universitatea din Bucureşti. Aici a susţinut cursuri de istoria filosofiei, pedagogie, sociologie (în 1896, pentru prima dată în România) şi a condus Seminarul Pedagogic Universitar, acesta – ca şi cel de la Iaşi – fiind o pepinieră de cadre didactice pentru şcoala românească din perioada respectivă.     

A fost una dintre personalităţile de seamă ale epocii, fiind prezent la manifestări culturale, ştiinţifice şi politice de prestigiu. A slujit adevărul, mânuind cu uşurinţă atât vorba, cât şi raţionamentul, în consecinţă elaborând lucrări de valoare în domeniile filosofiei, pedagogiei, esteticii, sociologiei. A fost socotit unul dintre cei trei filosofi pe care Iaşul i-a dat la sfârşit de secol XIX – Vasile Conta, Titu Maiorescu, Constantin Dimitrescu-Iaşi. A condus două dintre publicaţiile de prestigiu ale vremii – "Revista Pedagogică" şi "Revista de filosofie şi pedagogie", în care a publicat studii şi articole bogate în conţinut de idei şi străbătute de un profund umanism.

Expunerea lui academică era concisă şi clară prin formă şi conţinut, era "elegantă ca un aforism", un fost student, Grigore Tăuşan, fiind îndreptăţit să afirme, la moartea profesorului, că "o dată cu el a închis ochii şi frumuseţea expunerii de la catedră". Un alt admirator al personalităţii şi operei lui C. Dimitrescu-Iaşi îl includea pe acesta "alături de cei mai valoroşi bărbaţi din Apus care ilustrează ştiinţa şi care nu se sfiesc de a rupe vălul de pe rănile sociale şi a spune celor mari şi tari adevărurile cele mai crude". Fiind numit de către Theodor Speranţia "noul Democrit", profesorul Dimitrescu-Iaşi a ilustrat la catedrele universitare din Iaşi şi Bucureşti adevărul că "un profesor rămâne mare profesor nu atât prin transplantarea propriilor sale convingeri în mintea altora, cât prin pasiunea ce ştie să cultive elevilor săi pentru cercetarea liberă şi aprofundarea serioasă".

Profesorul C. Dimitrescu-Iaşi s-a implicat profund şi cu vigoare în viaţa şcolii din România, tipărind articole, note, cronici în publicaţiile vremii, oferind soluţii viabile la problemele curente, dar şi rostind discursuri în Parlamentu l ţării în legătură cu aceleaşi chestiuni stringente care ţineau de bunul mers al şcolii. Astfel, la 1 aprilie 1886, în faţa Adunării Deputaţilor, C. Dimitrescu-Iaşi spunea, între altele: "Pentru a face îmbunătăţiri învăţământului public îţi trebuie elemente şi aceste elemente nu le poţi scoate decât din însuşi corpul de învăţământ. Prin urmare, ori ai în acel corp al învăţământului elementele necesare şi atunci cu concursul lor poţi face acele reforme, sau dacă n-ai încredere în el atunci eu contestez putinţa de a face îmbunătăţiri, fiindcă trebuie să luăm foarte bine seama că în învăţământ cel dintâi lucru care se cere este devotamentul profesorului însuşi şi convingerea că ceea ce se face este pentru interesul general al ţării".

Iar noi, cei de astăzi, trebuie "să luăm foarte bine seama" la personalitatea şi la valoroasele idei de natură pedagogică, sociologică, filosofică şi şcolară ale cărturarului care a făcut cinste oraşului nostru – Constantin Dimitrescu-Iaşi.    

Gelu Iutiş este lector universitar doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza"