Caută 
1 MIN
Acum 30 de ani, aveai baftă dacă mai prindeai un pacheţel de îngheţată prizărit prin vitrină; acum, e imposibil să alegi, aşa că iei la întâmplare. În tot abuzul ăsta de variante, care te transformă în consumator-şi-atât, o dâră din trecut e o minune. O ştiu şi producătorii, de vreme ce au scris pe ambalaj (era să spun „coperta I”) „îngheţata copilăriei”. Papilelele noastre sunt şi ele nostalgice…
Memoria mea este preponderent senzorială. Car după mine vechi imagini, mirosuri, gusturi, sunete, ba chiar şi senzaţii tactile, sinestezii (cuvertura din copilărie: roşie, lăţoasă, moale, caldă şi plăcută la atingere). Poate nu ne dăm seama, dar cei care am apucat să trăim, cât de puţin, şi înainte de 1990, am pierdut definitiv unele gusturi, unele arome. Şi nu puţine… Suspinăm azi după savoarea crenvurştilor sau a parizerului cu soia de odinioară… Nu că ar fi fost ele foarte bune, că nu erau nişte delicateţuri, dar măcar, ne dăm seama azi, nu erau pline de chimicale. Şi, mai ales, aroma lor ne leagă de copilărie sau de adolescenţă, e un ingredient din trecut şi, cu vremea, trecutul începe să devină din ce în ce mai preţios; uneori mai preţios decât prezentul.
Nu e şi cazul meu, deşi admit că sunt dependent de unele amintiri. Dar nu ratez şansa de a-mi testa memoria simţurilor, atunci când pot. Deunăzi am dibuit, cu ceva noroc, printre zecile şi zecile de sortimente de îngheţată care zac claie peste grămadă în congelatoarele unui supermarket, un pacheţel a cărui imagine mi s-a agăţat de retină. Arăta ca untul, dar pe el scria „Polar”. Am tresărit, aşa cum încă tresar când dezgrop, într-un anticariat pustiu, vreun chilipir îndelung visat & vânat. Am pescuit un calup, exact mărimea, greutatea ultracunoscute din copilărie. L-am amuşinat, nu avea personalitate. Deh, mi-am zis, nu e simplu să stai laolaltă cu sute de kilograme de îngheţată, în lăzile alea frigorifice, şi să rămâi tu însuţi… Acum 30 de ani, aveai baftă dacă mai prindeai un pacheţel de îngheţată prizărit prin vitrină; acum, e imposibil să alegi, aşa că iei la întâmplare. În tot abuzul ăsta de variante, care te transformă în consumator-şi-atât, o dâră din trecut e o minune. O ştiu şi producătorii, de vreme ce au scris pe ambalaj (era să spun „coperta I”) „îngheţata copilăriei”. Papilelele noastre sunt şi ele nostalgice…
M-am lăcomit, am îndesat în coş vreo 7-8 bucăţi, cu vanilie (rectific: cu aromă de vanile), cu cacao, cu ce am găsit. Poate şi pentru că nu îmi amintesc să fi avut vreodată ocazia în copilărie să fi cumpărat îngheţată la discreţie… Am condus grăbit spre casă, am pus pacheţelele-minune la congelator, două le-am dosit în frigider, am înfulecat rapid ce am găsit la îndemână, fără să mai încălzesc mâncarea, ca să pot trece la degustarea pe îndelete a… îngheţatei din copilărie. Gesturile revin şi ele: nu oricine poate desface cu atâta precizie pacheţelul, nu oricine ştie cum se linge crema aia rece… Primele picături care îmi cad pe tricou şi pe pantaloni mă amuză şi mă bucură… Sunt mânjit pe mâini, până la coate… Termin prima porţie… Să o fac? De ce nu? Cine dintre noi nu sugea hârtia aia pe toate feţele, până o lăsa curată? Îmi dau cu apă peste petele de pe nădragi, poate nu mă prinde… (Cine? De data asta nu mama…) Trec la a doua, repet gesturile… Am uitat ceva? Desigur, nu m-am concentrat asupra gustului… Hm, aduce, mai ales cea din vanilie, dar parcă nu e acelaşi lucru… Sau papilele mele sunt pervertite, intoxicate de tot felul de aditivi, de potenţiatori de arome, încât nu se mai excită când dau de lucruri simple… Nu, nu e aşa, îmi plac gusturile elementare, simple, sălcii, discrete… Le caut, le analizez, le descompun…
Într-un final, mă hotărăsc să nu mai fiu copil. Scot din sertarul congelatorului un pacheţel, îl sucesc pe cant şi descifrez literele abia lizibile: „Apă, zahăr, grăsimi vegetale de cocos, lactoză şi proteină din lapte, dextroză, lapte praf degresat, cacao cu conţinut scăzut de grăsime (2%), emulsifianţi (mono- şi digliceride ale acizilor graşi), stabilizatori (gumă de guar, gumă din seminţe de carruba, fibre de psyllium şi grâu), ciocolată 0,2% (conţine lecitină din soia şi lactoză), aromă, colorant (caramel cu sulfit de amoniu)”. Înghit în sec. Mi-e ciudă! E o mare păcăleală! O mare minciună! Un mare simulacru. Mă rog, unul mic. Nu aşa se face! Nu e corect!
Ăstia ne-au falsificat copilăria!
Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
