Electorale

Am urmărit, în ultimul sfert de secol, mai toate alegerile din Franţa. Pe unele – „la faţa locului”, în special în prima jumătate a anilor ’90. Întâmplarea a făcut să fiu la Paris şi în mai 2002 şi să constat de visu intensitatea şocului produs de prezenţa lui Jean-Marie Le Pen în turul al doilea al prezidenţialelor. Celelalte confruntări electorale m-au aflat, de fiecare dată, în faţa televizorului (fixat pe TV5), dar ele deveniseră previzibile: puteai anticipa, fără greş, discursurile în care se cerea „apărarea valorilor republicane” şi se făcea apel la constituirea unui „baraj în faţa Frontului Naţional”. Povestea s-a repetat, iarăşi previzibil, şi duminică, la primul tur al alegerilor regionale. Rezultatul nu a fost, în niciun caz, o surpriză: sondajele anunţau un scor foarte bun al partidului lui Marine Le Pen şi o înfrângere a socialiştilor, singurul element oarecum neaşteptat fiind mediocra prestaţie a republicanilor lui Sarkozy, care n-au profitat de degringolada Partidului Socialist. Frontul Naţional şi-a lărgit tot mai mult, de cincisprezece ani încoace, bazinul electoral: votanţii săi provin din cei care votau odinioară cu Partidul Comunist, provin apoi din rândurile şomerilor, ale oamenilor cu venituri modeste, dar şi ale tinerilor, ale agricultorilor ori meşteşugarilor, sau pur şi simplu din rândul persoanelor care au nostalgia unor valori tradiţionale pe care modernitatea şi globalizarea le-au marginalizat.

Foarte interesant mi s-a părut un sondaj realizat chiar în ziua scrutinului. Oamenii au fost întrebaţi ce anume le-a motivat votul, fără ca să fie nevoiţi să declare pentru cineau votat. Aşa cum era de aşteptat, prima motivaţie a fost creşterea şomajului. Au urmat, la distanţe foarte mici, terorismul, insecuritatea (delincvenţa) şi imigraţia. Dacă în ce priveşte terorismul avem a face cu impactul unor evenimente recente, celelalte răspunsuri indică problemele pe care guvernările succesive, de dreapta sau de stânga, au fost incapabile să le rezolve. E vorba, aşadar, de un eşec al întregii clase politice, paralizată de demagogie şi de conformism ideologic.

Sunt nenumărate exemple care atestă cât de defazată este guvernarea actuală (nici precedenta nu stătea mai bine) în raport cu preocupările reale ale majorităţii francezilor. In ziua de 13 noiembrie, ziua tragicelor atentate soldate cu 130 de morţi, primul ministru Manuel Valls avea o singură grijă: „să facem totul pentru a evita victoria Frontului Naţional”. In aceeaşi zi, François Hollande şi ministrul de interne Cazeneuve se arătau şi ei foarte decişi „să facă totul” pentru ca obeza Conferinţă despre schimbările climatului să se desfăşoare fără incidente. Or, în aceeaşi perioadă sondajele arătau că 52% dintre francezi NU se declarau îngrijoraţi de perspectiva că Frontul Naţional va câştiga una sau mai multe regiuni şi că doar 21% dintre cetăţeni manifestau interes pentru Conferinţă. În paranteză fie spus, atât de dornic este Hollande să împiedice poluarea planetei încât duminică a folosit un avion Falcon pentru a merge să voteze în fieful său din Tulle, în regiunea Corrèze. Altfel, bună parte din clasa politică şi din mass media s-au făcut – şi încă se fac – că nu văd pericolele islamismului, precum şi falimentul multiculturalismului. Semnele prevestitoare au fost ignorate. Poate unii îşi mai amintesc meciul de pomină între echipele de fotbal ale Franţei şi Algeriei de pe  Stade de France, în 2001, în prezenţa premierului socialist de atunci, Lionel Jospin (şi a ministrului sportului, comunista Marie-Georges Buffet) când spectatorii, în majoritate de origine algeriană, au fluierat şi huiduit Marseilleza, iar meciul a fost de altfel întrerupt cu vreun sfert de oră înainte de final. În 2010, când Algeria (tot ea!) se califica la turneul mondial, tinerii musulmani din Paris şi din alte oraşe au incendiat drapelul francez, au devastat magazine şi au distrus maşini. Zilele trecute, când peste tot în Europa se executa la începutul meciurilor imnul naţional francez, vedeta echipei Real Madrid, francezul Karim Benzema, a tras, dupa încheierea imnului, un scuipat copios. Pe zidurile şcolilor din Franţa lozincile insultătoare la adresa francezilor au devenit o banalitate. Contrar unei opinii răspândite, junii francezi musulmani adepţi ai ISIS nu provin numaidecât din familii sărace: ei sunt însă îndoctrinaţi şi fanatizaţi, formând o adevărată coloană a V-a, infiltrată în mijlocul populaţiei. Dar el-islam, revista francofonă editată de ISIS, titra recent: Franţa în genunchi şi descria Parisul drept o „capitală a perversiunilor”; şcoala franceză, se mai spunea acolo, ignoră „adevărata religie”, revista sfătuindu-şi cititorii să abandoneze „sistemul educativ al necredincioşilor”şi să-i ucidă pe „duşmanii lui Allah”. Se mai aud, din fericire, şi voci lucide. Cercetătoarea Alexandra Laignel-Lavastine, binecunoscută în România, nu ezită să vorbească despre islamism („ciuma verde”) ca despre „noul totalitarism” şi avertizează că luările de poziţie ale intelectualilor „progresişti”, obsedaţi de corectitudinea politică, sunt o probă de inconştienţă şi de iresponsabilitate, întrucât nu măsoară gravitatea situaţiei: islamismul a declarat război occidentului, iar civilizaţia noastră este în pericol de moarte.

Ignorând aceste realităţi, ascunzând sub preş – ca să nu fie acuzate de „islamofobie” şi de „amalgam” – problemele cu care se confruntă societatea franceză, partidele tradiţionale au facilitat succesele Frontului Naţional. Oricare va fi rezultatul final al acestor alegeri, ele vor lăsa un gust amar. A fost scrutinul când „primul partid al Franţei” a devenit un partid al cărui program este, în plan economic, o calamitate, iar în plan politic promovează anti-europenismul, ura faţă de Statele Unite şi faţă de capitalismul liberal, fraternizând astfel cu populismul stângist al unui Alexis Tsipras. Ascensiunea Frontului Naţional este încă un semn, ce trebuie privit cu maximă seriozitate, că Europa riscă să o ia razna.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor