Electorale post scriptum

Ştiu că au trecut electoralele, dar ce să fac dacă am articolul în weekend, trebuie să vorbesc despre un lucru important chiar şi în cazul în care acela a trecut. Dar oare chiar a trecut?… Şi cum nu mai prind o altă ocazie asemănătoare decât peste 4 ani, nu o pot rata acum, fie ce-o fi… E ca o cometă care, vorba aia, nu-şi arată coada decât rareori.

Eu locuiesc la ţară, am mai spus asta, şi trebuie să specific un lucru, anume că în acest mediu, alegerile sunt complet altfel decât la oraş. Aici aproapte toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Nu degeaba la alegerile trecute, când am umblat prin sat după semnături în calitate de candidat independent, au fost o grămadă de consăteni care mi-au pus la modul cel mai serios întrebarea: „Da’ tu a’ cui eşti?”…

Având acest lucru în vedere, ziua votului în mediul rural nu este doar o plimbare până la secţie şi înapoi ca la oraş, ci o minunată ocazie de a te întâlni, ca la o nuntă mare, cu cât mai multe cunoştinţe din sat, un moment perfect pentru socializare. Deci nu pe facebook, aşa cum se întâmplă la oraş, ci în carne şi oase, faţă în faţă.

Apropo de socializare, în articolul trecut am vorbit despre influenţa facebook-ului asupra alegerilor, iar acum trebuie să fac o completare legată de ziua votului: da, chiar şi în această zi reţeaua a funcţionat, actualizând oră de oră cu texte şi imagini, ca un veritabil post de ştiri, evenimentele locului. Asta pentru cine avea timp de aşa ceva, pentru cei direct implicaţi, însă, acţiunea era acolo, în preajma urnelor, la „primit”„invitaţii”.

În comuna mea ziua a decurs cam aşa: la primele ore a fost panică mare cu maşinile particulare care chipurile aduceau votanţi la urne împotriva legii. Poliţiştii au fost chemaţi de urgenţă să intervină, dar nu s-a rezolvat nimic pentru că erau alarme false ori nu exista fundament legislativ. A fost ca atunci când cineva strigă „Ursul!”şi toată lumea o ia la fugă fără măcar să verifice dacă există aşa ceva sau dacă se îndeplinesc condiţiile minime pentru apariţia unei atari fiare.

Era comic cum candidaţii din fiecare partid se spionau reciproc: dacă cineva venea cumva la votare cu mai mult de două persoane în maşină, era pasibil de fraudă. Se vehiculau numere şi mărci de maşini care „opresc” la colţul străzii şi „debarc㔄zeci” de votanţi, se alerga când într-o parte când în alta să se verifice. Panaramă mare. Într-un final lucrurile s-au calmat.

După aceea, organizaţi pe partide, în curtea şcolii, candidaţii arătau aproape ca nişte fetiţe de pe marginea drumului, fiecare în parte încercând să pară cât mai „bun” în faţa alegătorilor care dădeau năvală, mai „apetisant”, mai atrăgător din toate punctele de vedere pentru a fi „ales”, pentru a fi „luat”, la figurat vorbind, în camera de hotel temporară numită cabină de vot. Acolo fiecare urma să îşi pună sau nu ştampila pe tine, să îţi arunce votul în urnă şi să te lase…

Unii, întocmai comparaţiei de mai sus, încearcau să „agaţe” pe ultima sută de metri câte un „client”, doi. Le şopteau la ureche promisiuni, recompense, le făceau cu ochiul, îi luau deoparte şi încearcau să îi vrăjească, şi câte şi mai câte. Alţii stăteau deoparte cuminţi, aşteptând doar să fie văzuţi de alegători. Evident că toţi aveau ceva în comun, anume setea de a citi pe feţele fiecărui om care intra pe poartă opţiunea lui de vot. Un mare mister neelucidat nici în ziua de azi…

Alţii, genul afacerist care nu-şi pierde timpul cu dulcegării sau aproximări, umblau de colo, colo cu câte un carnet în mână şi notau pe toţi cei pe care-i ştiau şi credeau că au votat cu ei. În felul acesta, credeau ei, mergeau la sigur.

Asta în primă fază, adică până pe la orele 16. După acest moment a intervenit oboseala, iar candidaţii au dat-o pe glumă ca să mai treacă timpul şi să mai elimine din stres. Glumele s-au intensificat atât de mult, hohotele de râs se auzeau atât de tare, încât votanţii au trecut în planul doi. A existat chiar o perioadă când, chiar dacă venea un alegător clar nehotărat, nimeni nu-l mai băga în seamă, toţi fiind preocupaţi de întâmplarea care tocmai se povestea în tabara PSD-iştilor despre PNL-işti ori invers, sau de vreun banc cu UNPR-işti care vor să înfileteze un bec…

Cam tot în această perioadă, când ritmul de votare s-a cam încetinit, au apărut vedetele de la centru trimise pentru a mai impulsiona votarea, a mai motiva alegatorii. Şi astfel, iată că pe porţile umilei noastre şcoli au intrat domnii Dumitru Oprea şi Cătălin Moroşanu, ei înşişi candidaţi pentru Consiliul Judeţean. A fost cu adevărat un moment ieşit din comun pentru că toţi locuitorii care se aflau pe o rază de 500 de metri au început să dea năvală pentru a se fotografia cu Moroşanu. Bietul om nu mai prididea cu zâmbetele. Păcat însă că aproape toţi acei fani votaseră deja încă de la primele ore. Domnul Oprea, în schimb, a fost tratat cu altfel de atenţie, el a fost luat în balon de un sătean rău de gură şi nu mai era mult până ce se lăsa cu bătaie. Poliţiştii iar au fost nevoiţi să intervină.

Ei, şi s-a terminat şi votarea. S-au deschis urnele şi a început numărătoarea, momentul atât de mult pregătit şi aşteptat. Fiecare candidat sau reprezentant s-a postat nerăbdător şi plin de speranţă în câte o secţie cu un carnet în mână şi un pix aşteptând. Şi a aşteptat, şi a tot aşteptat… să se temine purcoiul cu voturi PSD. Dar acesta nu se mai termina. Şi, pe rând, după nici jumătate de oră de numărat, au ieşit din secţii mai întâi candidaţii pentru primar de la celelalte partide care şi-au luat rămas bun şi au mers să se culce, apoi şi ceilalţi pentru consilieri. Au rămas victorioşii care au mers apoi la o bere, una blondă sau neagră, că roşie se găseşte mai rar… Deocamdată.

Briscan Zara este scriitor şi publicist