Emil şi trepăduşii

Cum mai trece timpul! S-au împlinit 20 de ani de la victoria lui Emil Constantinescu şi a Convenţiei Democrate la alegerile generale din 1996. Succesul "dreptei" venea după şapte ani de coşmar marca Ion Iliescu, perioadă în care minciunile, jafurile şi manipulările ordinare ale comuniştilor şi securiştilor s-au ţinut lanţ. Azi, PSD, urmaşul PDSR, nu-şi mai asumă decât mandatul 1992-1996 (guvernarea Văcăroiu) – o altă încercare de a-i păcăli pe cei mai săraci cu duhul.

(Ca să înţelegeţi şmecheria, amintiţi-vă doar că devastatoarele mineriade, generate de puterea de atunci pentru a strivi orice fel de de rezistenţă faţă de dictatura FSN-Iliescu, au avut loc înainte de 1992. Premierii Roman şi Stolojan au fost două personaje controversate scoase din joben doar cu scopul de a abate atenţia populaţiei de la "omniputerea" lui Iliescu şi, mai ales, de la revenirea foştilor activişti PCR – scuipaţi, ciomăgiţi şi alungaţi în decembrie 1989 -, în toate funcţiile de decizie ale statului. Nici până astăzi nu am scăpat de ei!)   

Dar speranţele puse în Constantinescu şi în CDR, a cărei primă vioară era reprezentată de PNŢCD, s-au năruit repede. După 200 de zile, răstimp propus de noua ocârmuire pentru a rezolva primul set de probleme ale ţării, în absenţa oricăror rezultate, scandalul din coaliţie a explodat şi nu s-a mai domolit până după 2000. Noii veniţi la cârma ţării nu numai că nu deţineau soluţii ori proiecte fezabile, aşa cum se lăudaseră, dar păreau să nu priceapă nici cum se guvernează un stat. Cei bătrâni se credeau în perioada interbelică, cei tineri (vă mai spune ceva TUNŢ?) se simţeau în lumea răsturnată a lui Alice, în vreme ce "mijlocii", precum Emil şi congenerii săi, călcau din greşeală în greşeală. Guvernele Victor Ciorbea şi Radu Vasile au eşuat rapid şi indecent, şi doar, la final, Cabinetul Isărescu a realizat prima relansare veritabilă (sănătoasă, dar insuficientă) a economiei naţionale de după 1989.

Era prea târziu însă. Nenumăratele ezitări şi erori, dar şi cele câteva (prea puţine!) măsuri dure, dar absolut necesare luate de CDR, pentru a redresa economia, au atras ura populaţiei şi şicanele PDSR, ducând la compromiterea definitivă a Convenţiei. În 2000, deruta penibilă a lui Constantinescu (care s-a declarat învins de către structuri, retrăgându-se cu coada între picioare de la Cotroceni!), gafele incredibile ale ţărăniştilor şi trădarea deloc surprinzătoare a PNL au dus la spargerea coaliţiei din fruntea ţării, catastrofă din care s-au mai salvat (electoral) doar nerecunoscătorii liberali. După alegeri, PNŢCD (singurul partid care s-a opus ferm, după august 1944, acapărării puterii de către comunişti) a fost  aruncat direct la groapa de gunoi a unei istorii pe care se părea că nu o mai înţelegea.   

În timp, o parte dintre oamenii lui Constantinescu s-au retras dezamagiţi, unii (mai ales cei foarte fideli ex-preşedintelui) s-au aciuat pe lângă securistul Dan Voiculescu, alţii au emigrat în ţări mai calde ori (câţiva) s-au apucat de afaceri oneroase. După o tentativă nereuşită de a reveni în viaţa politică, "Ţapul" (după cum era alintat de către pedeserişti!) a mai atras o clipă atenţia jenată a alegătorului de bun simţ, în 2014, când şi-a exprimat public susţinerea pentru pesedistul Victor Ponta!

Morala celor întâmplate acum 20 de ani este simplă, tristă, dar de actualitate. Dacă vrei să distrugi un partid istoric, te prezinţi, în faţa alegătorului, cu multe promisiuni şi cu o armată de trepăduşi care se angajează solemn că se vor sacrifica pentru binele comun. Apoi, majoritatea se ocupă cu furatul, cu înjuratul, cu gemutul sau cu oftatul. Şi cam atât. Electoratul, mai ales cel "de dreapta", nu te iartă că i-ai înşelat aşteptările. Degeaba votezi cheia, dacă Păcală ţi-a furat poarta cu totul!