Epitete cucuiete

Dacă luăm ca reper Atlasul Mondial al Structurilor Lingvistice (pe scurt WALS), un util instrument electronic de descriere tipologică a limbilor lumii, s-ar zice că, în privinţa poziţiei adjectivului faţă de substantivul determinat, româna reflectă modelul dominant, cu adjectiv postpus. Cu toate acestea, în răsăritul Europei, doar româna şi albaneza oglindesc organizarea topică substantiv + adjectiv. Zicem, de regulă, omul bun sau omul vesel, în timp ce vecinii noştri recurg la tiparul cu adjectiv antepus. Fără a detalia, e suficient, pentru cele ce urmează, să arătăm că deosebirea menţionată reflectă existenţa unor tipuri lingvistice. În lumea romanică, adjectivul stă, de obicei, după numele pe care îl determină, în lumea germanică şi în limbile slave, adjectivul stă înaintea substantivului determinat.

Dincolo de această statornicire, flexibilitatea topică a românei permite, în anumite condiţii, şi recursul la sintaxa cu adjectiv antepus. Pot, de pildă, să spun că Icsulescu e un specialist reputat, dar, la fel de bine, pot zice şi că acelaşi Icsulescu e un reputat specialist. Coloratura stilistică a celor două spuneri poate fi deosebită de la context la context, însă nu asupra gamei de nuanţe expresive intenţionez să insist, ci am în vedere doar procedeul de antepunere a adjectivului cu scopul de a câştiga o notă suplimentară de conotaţie meliorativă. Prin trecerea adjectivului înaintea substantivului, valoarea stilistică e mai intens reliefată decât în cazul formulei topice cu adjectiv postpus. Dintr-o mulţime de specialişti reputaţi, doar unii ating pragul de reputaţi specialişti. Sunt mulţi cărturari distinşi pe lumea asta, dar foarte câţi dintre ei se pot lăuda că au ajuns distinşi cărturari? Geme patria de scriitori eminenţi, dar câţi oare au respirat aerul rarefiat al înălţimilor atinse de un eminent scriitor? Epitetele cucuiete care rezultă din asemenea inversări sunt la modă de ceva vreme, mai cu seamă în cercurile unor distinşi oameni de cultură şi de spirit care, neputând atinge nemurirea pe cale naturală, au decis să-şi ia cruda soartă în mâini şi să pună la bătaie – mai cu seamă pe Wikipedia – panegirice care îi fac să pălească de ciudă până şi pe cei mai aprigi hagiografi. Laudă-mă gură, că ţi-oi da friptură.

Deşi pare trivială, scrierea cu adjective frumoase e o îndeletnicire delicată şi riscantă pentru că, aidoma armatei române, adjectivele pot lesne întoarce armele împotriva celor lipsiţi de limpezime de cuget şi de bun-simţ. Atunci când te încumeţi să admiţi că imensul tău sine face dovada unei solide cariere zidite în plan cultural-ştiinţific sau că prealuminata ta făptură a beneficiat de un prestigios premiu acordat de liga mondială a elitei din Păcăleşti, poate că nu ar fi rău să cugeţi că lauda de sine nu miroase a bine. La fel de bine, cititorul care dă peste un asemenea glorios portret poate gândi că răsunătoarele succese nu sunt decât tristele şi cumplitele încercări prin care Creatorul a ţinut să semnaleze că unde nu-i cap, vai de picioare. Acestea fiind zise, n-ar fi rău să închegăm un modest inventar de epitete cucuiete, cu speranţa că, într-o bună zi, ne-om deprinde şi noi, ca mulţi alţi muritori de pe acest fir de praf stelar numit Pământ, să nu mai pictăm în adjective mari micile şi vremelnicele noastre izbânzi.

O primă sugestie ar fi să nu apelaţi la scriitori şi ziarişti în întocmirea portretelor de cuvinte care vă încununează avatarul pregătit pentru mediul online. Printre scriitori, mai cu seamă printre cei de duzină, molima limbuţiei cu moţ a făcut prăpăd. Cutărică e un redutabil prozator, Cutărescu e un remarcabil poet. Şi unul, şi altul, sunt talentaţi eseişti şi valoroşi publicişti. Amicii lor, Cutăreanu şi Cutărel, sunt desăvârşiţi oratori. Înainte de a vă alege portretistul e bine de ţinut minte că profesioniştii se feresc de adjectivele tari ca plasticul de cimitir.

Dacă lăsăm deoparte amănuntul că ziariştilor le place să fie numiţi jurnalişti, putem constata că şi în această breaslă de condeieri s-a fixat cu rădăcini adânci deprinderea de a înfrumuseţa cu nonşalantă îndrăzneală ceea ce natura a zămislit cu degetele ei catifelate. În definitiv, o însemnată şi solidă activitate editorială nu poate fi răsplătită decât cu prestigioase premii naţionale şi internaţionale sau cu merituoase diplome, distincţii şi medalii, nu-i aşa?

O a doua recomandare compoziţională ar fi să nu acceptaţi în redactarea portretului electronic oficial adjective alcătuite din mai mult de două-trei silabe. Epitetele plurisilabice sunt capricioase, cameleonice, inconsecvente, maliţioase. Cine ştie ce efecte incomprehensibile pot exercita asupra posterităţii dvs.?

În sfârşit, din moment ce aţi decis să lansaţi în mediul online un profil ornat cu epitete cucuiete, nu scrieţi despre dumneavoastră la persoana a treia, ca şi cum aţi fi sucombat, şi evitaţi, vă rog, să întăriţi cu ilustrări fotografice portretul atât de frumos ţesut din cuvinte. Oricât de reputat, distins, remarcabil sau distins ar fi un cărturar, o imagine surprinsă, cum se zice, pe persoană fizică, face mai mult decât o mie de cuvinte.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi