Esteticul condiţionat

Întotdeauna am considerat că, pentru o literatură totuşi tânără, care a început să funcţioneze normal abia în perioada interbelică (şi atunci cu destule anacronisme şi paradoxuri – vezi, de pildă, contemporaneitatea unui Urmuz cu G. Coşbuc ori Vlahuţă), dar a cărei dezvoltare a fost brutal curmată de venirea comunismului, avem o critică literară nesperat şi poate chiar nejustificat de bogată. Cel puţin cantitativ. Sigur, ne cam lipsesc teoreticienii, autorii de sistem critic, dar, una peste alta, critica literară românească este o instituţie cam de când a fost ea fondată de Titu Maiorescu pe temeliile criteriului estetic. Nu ştiu câtă credibilitate sau câtă autoritate mai are azi această instituţie, dar e cert că, la nivel valoric, ea a ţinut pasul cu literatura, ba poate că a şi depăşit-o pe alocuri.

Un lucru cred că a făcut mereu diferenţa între critica autohtonă şi cea occidentală, în special (pentru că alte şcoli critice au pătruns greu la noi şi tot prin filieră occidentală): regimul anormal în care ea fost mereu nevoită să funcţioneze. Acesta a fost condiţionat, fireşte, de instaurarea târzie a literaturii înseşi. Aşa se face că, pentru a spulbera confuziile, Titu Maiorescu şi Junimea impun, printr-un gest, s-a spus, sanitar, acel criteriu estetic care a rămas şi azi o prejudecată a criticului român. Sigur, una necesară, dar dusă până în pânzele albe. Imediat după 1860 era clar nevoie de aşa ceva, date fiind erorile de receptare ale unei epoci de avânt social, civic ş.a.m.d. E. Lovinescu a simţit şi el nevoia să absolutizeze acelaşi criteriu, dat fiind amestecul nelucid între etic, etnic şi estetic, care încă domina prima parte a secolului al XX-lea (explicabil, dat fiind că „România dodoloaţă” datează abia din 1918). Imediat după „obsedantul deceniu”, critica generaţiei ’60 a readus în prim-plan criteriul estetic, făcând din el o baricadă pe care a rezistat presiunilor ideologice. Unde vreau să ajung? La faptul că, dacă acceptăm că în evaluarea unui text literar aspectul estetic este prioritar, nu văd de ce i-am refuza textului literar şi alte posibile valori, încărcături, sugestii. Etice, religioase, ideologice mai ales. Ele există, au existat întotdeauna, şi în cea mai pură poezie. Sigur că nu ele dau tonul ierarhizării, dar nici nu trebuie şterse cu buretele. Or, de cele mai multe ori, silită fiind de împrejurări, critica românească aşa a procedat, izolând opera literară de contextul ei firesc şi dându-i o tentă virginală, de discurs anahoret. Aşa se face că cea mai mare autoritate au avut-o la noi mereu impresioniştii şi foiletoniştii, criticii de verdict. Cred că în nici o altă cultură europeană foiletonistica nu a cunoscut un prestigiu atât de mare în secolul al XX-lea, pe cât l-a avut la noi, în perioada interbelică şi mai ales în timpul comunismului. De aici şi paradoxul că, deşi la editura Univers s-au tradus la timp majoritatea contribuţiilor teoretice occidentale, ele nu au creat şcoli, nu au impus direcţii în critica noastră, mult prea preocupată să scrie bine, sprinţar, lejer, eseistic şi să aleagă grâul de neghină. Adică valoarea literară de nonvaloare. Ceea ce este obligatoriu oricum, ceea ce este, de fapt, un act inerent discursului critic.

De aceea, criticii români s-au raportat, cu puţine excepţii, mereu la înaintaşii lor impresionişti şi au fetişizat câteva formule critice care nu mai sunt posibile astăzi, dar care nu au încetat să exercite o seducţie irezistibilă: Lovinescu şi Călinescu sunt principalele modele. Aşa se face că, prin anii ’60-’70, doar două formule critice păreau plauzibile la noi: lovinescianismul şi călinescianismul. Dar nici acestea înţelese în esenţa lor. Lovinescianism nu înseamnă doar a susţine criteriul estetic, a fi un promotor al noilor generaţii, ci şi a avea o ideologie critică, un program critic, în fine, a defini o direcţie care să orienteze literatura contemporană; călinescianism, de asemenea, înseamnă mai puţin a căuta formule fericite, memorabile, ci mai ales a construi, a inventa chiar imaginea unei literaturi, conturându-i o tradiţie. Ambele – gesturi esenţiale, întemeietoare, ca şi cel al lui Titu Maiorescu, dar legate de necesităţile momentelor care le-au impus. Or, adesea criticii noştri s-au visat fie Maiorescu, fie Lovinescu, fie Călinescu, încercând să adapteze la o epocă diferită modele legate de un ambient cultural specific. Un G. Ibrăileanu, de pildă, critic adesea mai subtil şi mai atent la nuanţe, dar cu o altă ideologie, străină de estetism, nu a mai reuşit să se impună ca model, chiar dacă a avut discipoli direcţi dedicaţi. Chiar dacă pare, această constatare nu este un rechizitoriu: nu îmi scapă faptul că, în anii ’60, de pildă, azimutul critic trebuia reorientat către aceste modele. Doar că de aici s-a ajuns la o inerţie care a cantonat o mare parte a criticii noastre într-un impresionist impropriu, din anii ’70, chiar formulelor literare din ce în ce mai îndrăzneţe şi mai rafinate.

Inutil să mai amintesc faptul că discursul critic occidental nu a fost silit să îşi asume astfel de sarcini şi că, prin urmare, el a căutat mereu formule cu bătaie mai lungă, cu miză teoretică etc.