Caută 
1 MIN
Uniunea Europeană şi Europa nu sunt unul şi acelaşi lucru! Prima este o macrostructură politică, economică, financiară, administrativă, a doua este o realitate în primul rând istorică şi culturală, cu o tradiţie milenară. Creştinismul este unul din ingredientele sale esenţiale, alături de cultura greco-romană.
Există un conflict mocnit între Uniunea Europeană şi Europa; prima este o încercare de a ţine în frâu derapajele extremiste de care civilizaţia europeană a demonstrat că este capabilă, cu tot umanismul de care a făcut caz atâtea secole. În orice caz, vorbim de o Europă care a fost nevoită să se reinventeze după al doilea război mondial, şocată de ea însăşi şi de ororile în care poate sucomba, în pofida marii culturii, a filosofiei raţionaliste, a muzicii şi literaturii, a principiilor de civilizaţie pe care le-a emanat, a Drepturilor Omului; vorbim despre o Europă sfâşiată vreme de decenii de o „cortină de fier”, oficial acuzată, dar practic acceptată la finele războiului; vorbim despre o Europă care a asistat neputincioasă la crimele comunismului, care s-a scindat între est şi vest şi care s-a retras, treptat, nu într-o practică a bunei guvernări, cât într-un discurs prudent, impecabil politic. Uniunea Europeană de azi este o structură de tip utopic (şi orice utopie este condamnată la faliment!), o construcţie uriaşă, în care nimeni nu mai apucă să deretice de la un cap la altul şi care se simte, iată, zguduită de problemele reale, care nu se mai pot rezolva prin discurs. Abia de aici începe să se întrevadă osibilul faliment al acestui monumental proiect.
***
Primul lucru care trebuie admis este că politically correctnesseste o ideologie. Şi încă una dintre ele mai parşive, pentru că ascunde, sub un discurs egalitarist, nediscriminatoriu, o realitate care este mult mai dură şi nu îşi permite să se accepte ca atare: diferenţele există, discriminările nu se lasă extirpate nici prin legislaţie, nici prin propagandă. Multiculturalismul este o ideologie care, deşi vrea să instaureze echitatea, a sfârşit prin a adânci diferenţele. În primul rând pentru că a contribuit la neasumarea acestora, atunci când ele s-au manifestat în surdină. A clama toleranţa a valoare obligatorie ascunde o atitudine arogantă: toleranţa se manifestă de sus în jos, nu şi invers; tolerant poţi fi cu ruda săracă ori cu nenorocitul care depinde de tine. Ceea ce se întâmplă în Europa ultimilor ani este simptomul erodării acestei ideologii, care oricum nu a reuşit să anuleze discrepanţele. În esenţă, aceasta nu a schimbat nimic în bine, nu a deviat discriminările, ci doar le-a ascuns sub preş, le-a mutat din cadru oficial în cadru informal. Şi a creat o grilă rigidă, stupidă, un limbaj de lemn dincolo de care realitatea poate fi mult mai dură decât atunci când nu era nevoită să se primenească în acest mod. Integrare? Cetăţenia nu te face automat un om de-al locului, chiar dacă îţi dă drepturi principial egale cu ale autohtonilor. Mă tem că cei mai mulţi dintre emigranţi nu s-au adaptat nici ajunşi la a doua sau a treia generaţie în Occident: au rămas tot la marginea societăţii (chiar dacă uneri legislaţia face ca această marginalitate să fie convenabilă pe moment) şi au căpătat mentalitatea refugiatului, a minoritarului. Ei sunt, vedem acum, uşor de radicalizat.
***
Una dintre cauzele atentatelor din ce în ce mai dese este şi aroganţa occidentală, care îi consideră pe ceilalţi cetăţeni de rangul al doilea, teoretic cu drepturi egale, dar practic cu foarte puţine şanse de a se naturaliza propriu-zis. Izolându-se în cercuri restrânse, pe criterii etnice şi confesionale, practicând meserii simple, nebănoase, pe care occidentalul sadea nu le mai mai socoteşte demne de sine, aceşti oameni şi-au creat complexe din ce în ce mai adânci. Situaţia lor precară, nu doar economică, ci şi socială, identitară, în cele din urmă, îi face uşor manipulabili. Pe de altă parte, civilizaţia europeană persistă şi într-o incapacitate diplomatică de a percepe lucrurile şi dintr-un alt unghi: a înţelege înseamnă a asimila şi posibilitatea contrariului. Or, Occidentul vede totul din perspectiva limitată a valorilor lui şi a sistemului său politic. Democraţia poate naşte şi ea monştri, s-a tot spus în ultima vreme; ceea ce nu se prea spune este că, prin tradiţie, democraţia nu reprezintă forma care să se potrivească ţi altor civilizaţii, mult mai ataşate de formele lor specifice de civilizaţie. Asediul şi teroarea cărora Europa este nevoită să e facă faţă pornesc şi dintr-un eşec în primul rând ideologic, dar şi diplomatic, politic şi cultural.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
