Fabrica de cărămidă

Mai întâi şi mai întâi a fost un morman mare de lut, aşteptându-şi rostul. Şi liota de ţigani babeleşteni pricepuţi la făcut chirpici. Aşteptând, trudiţi şi năduşiţi, după ce toată dimineaţa au săpat şi cărat lutul, cum le-a zis Domnul Hans. Că e barosan neamţul, baro-baro! Are o ceapă de aur, o trage din lănţişor din pozunar şi spune cât e vremea. N-are nevoie de soare pentru asta. Aşa că au venit ţiganii să facă cârpici şi să câştige lovele. Cine n-are nevoie de biştari, praleo, fără mardei nu poţi, trebuie te căres love.

Neamţul o rupe pe româneşte, dar lutului îi zice argil, se miră ţiganii. Bun şi argil. Dar ei ştiu că pământul de humă e cel mai cel. ăsta-i pământul de pământ – pământul de humă. Cu alte pământuri nu poţi să faci chirpici, că crapă şi degeaba, e muncă aiurea.

Dis-de-dimineaţă se adunase toată şatra – din Hlincea, din Chicioru lupului, de pe Curături, din Slobozia, Todirelu, şi Tomnai din Baba Nicula au venit vreo trei, ba şi din Curgoleşti ce-i zice mai nou Dumbrava. „Haide, că-ţi arătăm noi, domnu’ Ans, care-i pământul bun”, a zis Iorgu ăl bătrân, bulibaşa, bunicu’ lu’ Iorgu Stănescu, bulibaşă mai încoa’, după război, că mai târziu i-au zis Stănescu în bolitin. „Trebuie să alegi un pământ bun-bun, să se lege cu paiele. Să nu crape, să nu se facă zob, când ajungi la arie cu el. Dacă-i pământu’ bun, nu se face zob.”

Şi merge domnul Hans cu toată liota. Rupţi, cu căciulile desfundate, cu bărbile arse, dar toţi cu pieptul dezvelit, aşa e şucar, praleo, să te bată vântul, ploaia, sfântu’ Soare, Khama pe ţigăneşte, e sfânt mare, baro, da! Parcă-i hoastea lui Papuc Hogea Hogegarul.

„Haoar de, domnu’ Ans, vină-ncoa, că ştim noi unde-i pământ bun şi să-l scoată ţiganii noştri”, zice Iorgu, bulibaşa. Mergem şi încolo, pe câmp, luăm paie de pe câmp ş-aducem paie cu spinarea. Dar Domnul Hans dă din mâini parcă să scape de muşte: „Nein paie, fără paie, verboten paie!” „Cum «fără paie», Domnu’ Ans? Nu se poate fără paie! Apă cu pământ şi paie – asta trebuie. Nu enteresează ce fel de paie sunt. Nu enteresează, de orz, de grâu. Uscate. Să fie uscate. Nu grâu verde, nu orz verde. Când îi paiul bun, vara, cum e acuma pe câmp, Domnu‘ Ans. Numai vara. Se toacă paiele cu toporaşu’, că ţiganii noştri are toporaş, le toci, nu le bagi aşa mare. Nici o legătură n-are, dacă le toci mari. Dacă le toci paiele mărunte-mărunte şi le amesteci, le bagi în pământ şi baţi cu picioarele. Aşa, Domnu Ans.”

„Nein, paie, nein!” Domnul Hans învârte de lănţişor ceapa de aur şi se face roşu la faţă cum îi harbuzul copt. Dă din mâini şi tot zice în nemţeasca lui: hanţ-branţ-cotobranţ. „Bine, Domnu Ans, dacă nain, lua-m-ar benga, că io nu mai pricep nimic.”

Buuun! Vasăzică dis-de-dimineaţă iei pământul bun la sapă. E muncă foarte, e chin mare. Şi după ce-l iei la sapă, cum scoţi pământu’, iese bolovani, iese cutare, trebuie fărâmat. Când îl aduci la arie, îl fărâmi. Aşa faci. Aşa ştie Iorgu ăl bătrân şi burtos, mai burtos ca Iorgu ăl tânăr, zis Stănescu după aceea, aşa ştie ţiganii, aşa ştie toţi. Pe urmă trebuie udat şi amestecat. Te bagi cu picioarele să-l amesteci. Numaidecât te bagi cu picioarele în pământ! Ş-acuma vine tot neamul dancilor să frământe, să bătucească, să amestece pământu‘, să joace tananica, praleo, în pământ. Haideo, Ileană, haideo Mariţă, haide pirando, sumete fusta, suflecă nădragii, Gheorghe, şi bătuceşte-bătuceşte, că-i greu să faci pământu‘, e-he! Iar la urmă îl moi, îl pui în tipare şi-l torni; pă urmă tragi cu sfoară, îl pui să se usuce, să-l faci baghete. Trei zile stai să se usuce, nu-l atingi, îl înveleşti să nu-l uză ploaia, îl păzeşti să nu-l strice vitele, de!

„Asta-i treaba cu cârpicii şi cu lutul, Domnu‘ Ans. Poţi să-i spui şi argil, dar asta-i treaba! Ascultă-l pă mandea. Să chiorăsc eu, să moara mama, dacă nu-i aşa. Nu fac mişto!”

Dar Domnul Hans nu şi nu! „Nein cârpici!” ţipă Domnul Hans. „Face cărămizi!” Iar grupul de domni care-l însoţeşte, toţi cu cepe de aur şi de argint, zâmbeşte, dând din cap aprobator. „Maşin mărunt-mărunt argil pac-pac! Maşin presat pac-pac! Usucat şi arde cuptor cărămizi. Nein cârpici. Face alt cârpici. Tare. Habt ihr Verstanden?” îşi rostogoleşte Domnul Hans ochii de un albastru-cobalt.

Au rămas ţiganii cu gurile căscate. Ce să verştaden? Sunt traşi în piept, asta-i! Uite-al dracu‘ neamţu! A făcut mişto, iar ei nu giniseră. Cacu-i norocu lui! Lua-l-ar benga! Şi l-au făcut albie de porci pe neamţ. „Haida care, Iorgule!” l-au îndemnat pe bulibaşă. „Nu vezi că neamţu-i diliu? San dilo? Eşti prost, nu pricepi? Te-ai machit, ce-i cu tine?”

Ş-au plecat buluc cetele ţigăneşti. Cei bătrâni pârţâiau puturos înspre domni. Iar pirandele ridicau fustele şi se băteau cu palma peste partea femeiască de ruşine: Has me mij!

Aşa trebuie să fi luat fiinţă fabrica de cărămidă şi ţiglă de la Babeleşti.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist