Fericitor

Iisus este ”piatra din capul unghiului”, ”piatra filosofală”, el l-a întemeiat pe Dumnezeu pe pământ ca Mântuitor. ”Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. Prin iertare şi prin iubire, deşi a condamnat explicit tot ce era de condamnat. Iisus nu a fost ”tolerant”, cum se declară unii ca să nu îndrepte lucrurile, căci iubirea tămăduieşte, nu toleranţa ce ne este propusă ca substitut. Iar tămăduirea înseamnă îndreptare şi dreaptă aşezare, înseamnă ordine, iar îndreptarea poate însemna la început suferinţă. Aceasta este valabil în toate domeniile, inclusiv în cel economic. ”Piatra” despre care vorbeam rămâne pentru mulţi una de poticnire. Nu Jevons mă învaţă pe mine să fiu fericit, ci însuşi autorul „Fericirilor”. Ecce homo! Păcat că nu a scris şi Pilat o Evanghelie.

Religia este o formă de conştiinţă, ca şi morala. Religia e cea mai înaltă formă de conştiinţă de care se poate învrednici rasa umană. Unde există conştiinţă acolo şi ştiinţa se îndreaptă şi filosofia, şi întreaga cunoaştere. Cunoaştem cu inima întru Înviere. Căci poţi să fii mort şi în viaţă, şi să învii din orice moarte. Dacă un suflet iese din întuneric şi se îndreaptă spre Lumină, putem spune că acela a înviat, pentru că el dobândeşte conştiinţa vieţii veşnice. Nietzche spunea despre Iisus că ”a fost un decadent foarte interesant, cu un farmec seducător în amestecul de sublim, boală şi copilărie”. Cine judecă pe cine? Ce a făcut filosoful cu viaţa lui? Ce ar fi devenit dacă ar fi înţeles Învierea? Câţi oameni inteligenţi au păţit la fel? Inteligenţa nudă poate fi un obstacol. Cel mai mare obstacol. Unii îi spun ”sminteală ştiinţifică”, dar, repet, ştiinţa merge în rimul ei, dar are o speranţă. De-aia spun: să cunoaştem cu inima.

Cel mai rău e nihilismul. Apoi ne-a mai cuprins un soi de manie a mitului, care explică inclusiv Evanghelia printr-un mit. Deci între Iisus şi Bachus nu ar fi nici o diferenţă. Nu neg farmecul miturilor, omenirea s-ar sufoca fără ele, dar aici avem Adevărul şi nu mitul Anticezarului, să spunem. Să se fi apucat deodată atâţia autori de evanghelii, inclusiv cele apocrife, să inventeze acelaşi ”mit”, mai ales că unii au fost stropiţi cu sângele Său? Nu mergeţi la un munte ca să prindeţi şoareci! Credinţa asta în mitul creştinismului a stat la baza tuturor totalitarismelor politice, militare şi economice din ultima sută de ani.

Cunoaşterea e mai dificilă, ignoranţa mult mai facilă, dar cumplit de înşelătoare. Oare nu avem destule pete pe obraz de curăţat? Un autor obscur, pe nume Robertson, vorbeşte despre Iisus ca despre o ”fantomă răstignită”. Cred că fantoma lui Robertson mai bântuie şi astăzi în căutarea crucii. Vă daţi seama ce câmp negru al ignoranţei, ce întunecare a cuprins omenirea? Unde poate să ducă aceasta? Dar ar fi putut Iisus să nu existe? Ce ar fi fost omenire fără El? Ce ar fi fost sufletele noastre? Ce aţi făcut din Dumnezeul Iubirii?! E prea patetic?

Cine l-ar fi putut inventa pe Iisus? Nimeni, să fim serioşi. Ar mai fi existat evanghelişti fără Cuvânt, ”prin care toate s-au făcut”? El reprezintă poetul şi poemul, Creatorul şi creaţia totodată, misterul şi miracolul. Martorii non-creştini îl amintesc înainte ca creştinismul să devină o religie. Dar istoricii, evrei sau romani sau greci, deşi îl amintesc, nu îi dedică prea multe cuvinte, deci nu îl consideră important, nu-i fac propagandă, ba mai curând îl vorbesc de rău (a se vedea, de pildă, scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr, proconsul al Bithyniei către împăratul Traian, din 111, în care se plânge de răspândirea creştinilor, ca de o molimă. Ce fac ei? ”Cântă un imn lui Hristos, ca lui Dumnezeu”. Cine s-a împărtăşit poate să înţeleagă…

Pathosul uman, întreaga noastră viaţă sentimentală şi afectivă trebuie puse în slujba spiritului, adică orientate în sus, ceea ce nu exclude, ci, dimpotrivă, include relaţia cu celălalt. Arta ne poate ajuta mult aici. Sau Arthahindusă. Corzile inimii pot să vibreze şi când o vezi pe Cecilia, dar nu o pui pe ea în locul lui Dumnezeu, pur şi simplu o incluzi într-o vibraţie mai înaltă, într-o beţie mistică, ce-l poate include şi pe Grigore, pe toţi, ”pentru ca toţi să fie una, aşa cum una suntem Noi”.

Spre deosebire de ce credea Goethe şi mulţi creştini, crucea nu e menită doar patimilor (”Un trup viu i se va potrivi în chip firesc pentru patimi”, spune poetul), este un simbol precreştin şi mult mai înalt, al vieţii şi reînnoirii vieţii, al renaşterii întru Spirit. Iar toate acestea s-au petrecut din iubire şi în iubire. Cum pot eu să mă apropii de filosofie când lui Kant orice afecţiune îi repugnă, fervoarea sentimentală fiind ”suspectă”, chiar ”patologică”? Cum să-mi ia el mie dreptul la ardoare? Dar nu există viaţă fără iubire, iar iubirea pură de Dumnezeu face parte din sfera umanului, nu reprezintă doar un ideal abstract. Ca şi Nietzsche, Kant repudiază şi mila, compasiunea, considerată ”prea emoţională” şi ”sumbră”, nefiind ca atare un sentiment moral. Nu pot să simt decât o milă profundă faţă de astfel de aserţiuni şi, inevitabil, faţă de cei care le-au produs.