Festivalul polisului Tomis

Festivalul nou organizat la Constanţa beneficiază de o componentă turistică extrem de solidă, având şi posibilitatea extinderii (spectacolele produse de Teatrul de Stat din Constanţa ar putea fi jucate şi în continuarea festivalului, în sezonul estival, în teatre de vară din staţiunile de pe litoral). În ceea ce priveşte componenta culturală, era nevoie de teatru de bună calitate la Constanţa, iar festivalul impulsionează şi trasează o direcţie în acest sens. Componenta economică a fost acoperită incredibil de bine, astfel că accesul publicului la spectacole a fost liber atât la spectacolele de la ora 18 din sala de teatru, cât şi la cele de la ora 21.30, jucate pe scena mobilă amplasată în Piaţa Ovidius.

Deşi la prima ediţie, festivalul a fost foarte bine organizat, încât părea că îşi are locul în cetatea Tomis de foarte mult timp. De fapt, evenimentul se revendică de la o întreagă tradiţie, adusă în prim-panul discuţiilor despre festival: de la spectacolul Legendele Atrizilor, montat de regizorul Silviu Purcărete în spaţiul cetăţii Histria, în deschiderea primei ediţii a primului festival naţional de teatru antic intitulat Seri de Teatru Antic, organizat de Teatru de Stat Constanţa între 25 şi 31 august 1978. Masca ce apărea în spectacol, lăsată în final să plutească pe apă, o copie supradimensionată a uneia dintre măştile de teatru descoperite în anii ’60 la Mangalia, reprezintă astăzi mascota noului festival al polisului Tomis. Urmând modelul festivalului de odinioară se doreşte extinderea locaţiilor în care se va juca teatru astfel încât acestea să cuprindă muzee, situri arheologice, cetăţi propriu-zise.

Caracterul unui festival al cetăţii este dat de reactualizarea mitologiei antice în context actual, revalorificând tragediile antice pentru prezent. Un festival al polisului trebuie să fie actual. Constantele festivalului de la Constanţa sunt: temele conferite de mitologia antică, spectacole bazate pe sau care folosesc mişcarea scenică şi/ sau coregrafia, şi muzica live.

Teatrul Naţional ”Radu Stanca” din Sibiu s-a prezentat cu spectacole de mare ţinută, în care emoţia e filtrată de soluţii regizorale valabile: De ce Hecuba?! de Matei Vişniec, regia Anca Bradu şi Electra de Mihai Măniuţiu, după Sofocle şi Euripide, regia: Mihai Măniuţiu. De ce Hecuba?!şi Electrareprezintă două spectacole cu o estetică preţioasă care câştigă publicul larg de partea teatrului de calitate. Un teatru în teatru, tragicomedia De ce Hecuba?! are un personaj colectiv grotesc, puternic în ceea ce priveşte construcţia regizoral-coregrafico-muzicală (corespondentul corului, zeiii-spectatori), aducând în atenţie motivul lumii ca spectacol oferit spre delectarea Olimpului şi pe tinerii actori talentaţi ai teatrului sibian. Personajul principal (Hecuba, în interpretarea Dianei Văcaru Lazăr) este la fel de puternic construit, încheind printr-o întrebare sfâşietoare incursiunea cosmogonică: ”Dacă lumea îşi are originea în iubire, atunci de unde atâta moarte şi atâta tristeţe?”. Proiecţia, decorul science fiction, coregrafia şi incantaţiile live înscriu spectacolul în rândul montărilor de mare actualitate.

Electra contextualizează tragedia antică, adaptând-o spaţiului carpatodanubianopontic prin muzică şi joc, specific maramureşene. Riguros delimitate, ascuţite, soluţiile regizorale sunt memorabile: figură androgină, Electra (Mariana Mihu), are înscris pe spate cu vopsea roşie un topor, iar personajul colectiv îi sărută bustul dezgolit; în calul troian, adus în scenă într-un coş de supermarket, se înfig cuţite; iar dansurile transcriu cercuri misterioase, delimitând prin ele eroii ori pe cei protejaţi de destin. Înscriindu-se sub forţa estetică a unui realism magic, naturalismul provocat prin roşul vopselei roşii, sânge sau vin, e diluat de modalitatea fantasticului inserat în construcţia dramatică. Astfel că mitul şi legenda sunt vii şi folosesc un limbaj autohton, identificabil.

Cu trimiteri explicite la filmele lui Pedro Almodóvar, Jean-Charles Raymond (Franţa) propune o versiune curajos adaptată a tragediei Antigona, jonglând cu convenţia teatrală, folosind un narator în travesti pentru a spune povestea despre dragoste, moarte, revoltă, cruzime. Naratorul, posibil dedublarea autorului (”sunt rodul unui poet"), înlocuieşte Corifeul, devenit Lady Tiresias, şi apoi Tiresias (travestiul este demascat, aşa-zisul profet apărând anesteziat de băutură şi de neputinţa de a oferi soluţii existenţiale, ori de a schimba destinul). Spaţiul teatralului este delimitat printr-un cerc în care actorii intră şi unde rolul este jucat cu maximum de efect scenic şi cu profesionalism; în afara cercului plin de nisip, nu mai funcţionează convenţia teatrală, actorii fiind scoşi din rol de narator. Povestea este narată şi, ulterior, jucată în scenă. Decorul inexistent, schiţat prin lumini, este descris de acelaşi narator, dar şi muzica heavy metal folosită în cadrul scenelor. Pe rând, iluzia teatrală şi dezvrăjirea se succed, echilibrându-se reciproc într-o actualizare extremă. Conceptul regizoral pe care se bazează rescrierea tragediei este destul de simplu (Antigona reprezintă modelul revoltelor care au urmat, până în zilele noastre, inclusiv al feminismului). Autorul (dramaturg şi regizor) mizează pe efectul trecerilor între spaţiul de joc al naratorului şi cel al actorilor, şi pe cele de la iluzia actului teatral la dezvrăjire şi metateatral (explicaţii şi ieşiri din schema convenţiei teatrale).

(Festivalul Internaţional de Teatru ”Miturile Cetăţii”, ediţia I, 20-26 iunie 2016, Teatrul de Stat Constanţa)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)