Feţele preşedintelui

Faza de acomodare a noului preşedinte cu atribuţiile funcţiei pare să semnaleze mai multe surprize decât ne-am închipuit. Să acceptăm, în perioada de graţie, că traversează numai un regim cumplit al inadecvării. Că tace când trebuie să vorbească şi vorbeşte când trebuie să tacă. Tace mâlc, de pildă, când primul ministru Victor Ponta modifică legea educaţiei în interes personal, intenţionând să înlăture consecinţele penale ale plagiatului. Înţelegem că noul preşedinte evită stilistica „băsistă”, că doreşte confirmarea unui profil nonconflictual de şef de stat, dar asistarea pasivă la procedura de ştergere a urmelor unei infracţiuni la nivel înalt nu implică doar de imaginea prezidenţială, ci mai ales obligaţiile constituţionale.

Altfel, Klaus Iohannis s-a dus, am spune ţintit, la CSM, să vorbească despre chestiuni în legătură cu care se pronunţase anterior doar prin sloganuri şi programe electorale. A fost o şedinţă anunţată, cu un discurs scris, altfel decât ne obişnuisem în ultimii ani. Nu l-a luat emoţia prin suprindere şi nici nu i-a făcut feste topica frazei. Aflăm, a doua zi, într-un interviu din „Adevărul”, că orientarea poziţiei lui s-a bazat pe „feedbak-urile” luate din clasa politică şi pe baza unei evaluări proprii. Habar n-avem de unde a pescuit feedback-urile, dar bănuiala este că a sondat adânc şi unilateral prin fondul ideologic al bălţii useliste. Că radarul său a rămas blocat pe canalele TV ale lui Dan Voiculescu.

De mult n-am mai văzut atâtea laude la Antena 3 la adresa cuiva (poate doar la adresa lui Dan Voiculescu însuşi!) precum rândurile dedicate preşedintelui de redactorul Radu Tudor. Parcă niciodată un puşcăriaş de top (ex-ministrul Relu Fenechiu) nu şi-a regăsit un „adrisant” de scrisori deschise aşa de cooperant. Au motive de speranţă. După mult timp, cineva de la vârful statului vorbeşte pe limba lor! Reaminteşte, aproape în cuvintele lor, că justiţia nu este o „supraputere”, susţine necesitatea ridicării „umilitorului” MCV, (fericirea nebunilor, prompt amendată de Livia Stanciu, preşedinta Înaltei Curţi), şi-l vrea pe procurorul general în CSAT (greu de înţeles cum vine treaba cu separaţia puterilor).

Dintre aspectele punctate, cel mai frustrant ne pare a fi preocuparea pentru „imaginea” elitei politice cleptocrate. Până acum, n-am avut cum să aflăm că Iohannis este avocatul unei poveşti inventate tocmai de cei condamnaţi: că în România se face mai ales telejustiţie, circ mediatic, deşi rata condamnărilor se apropie de 90%! Astfel, ca şi marii urmăriţii penal, Iohannis îşi pune problema câtă informaţie din dosare poate fi furnizată opiniei publice.

Incriminatul parcurs al informaţiilor ajunse în presă este reglementat de Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media. Acolo este prins inclusiv regimul celebrelor stenograme, devastatoare pentru obrazul politicienilor români. De acolo poate afla noul preşedinte în ce moment apar informaţii din dosare despre politicieni: când acestea ajung în instanţă şi devin publice. Prin impactul scandalizator în rândul opiniei publice, ele au fost resortul unor schimbări politice de care el însuşi a beneficiat în toamna anului trecut. Lipsirea publicului de aceste informaţii preţioase înseamnă deposedarea lui de opinie politică în cunoştinţă de cauză. Mai grav este că grija pentru regimul prea liber al informaţiilor apărute în presă se situează, de fapt, în vecinătatea altor preocupări recente ale cleptocraţiei româneşti. Nu departe de toamna anului trecut, senatorul PSD Şerban Nicolae depunea un amendament de modificare a Codului Penal, obţinând şi aviz guvernamental, prin care dezvăluirea de informaţii dintr-o cauză penală se pedepsea cu închisoarea.

Nedumerirea de fond după discursul de la CSM este că preşedintele îşi ajustează profilul la sensibilităţile unei clase politice corupte, aflate de ceva timp sub presiunea coercitivă a justiţiei. Sub aparenţa moderaţiei, echilibrului şi normalizării există riscul părăsirii unei agende reformiste. Aici nu este o luptă între două tabere, cu oameni care au deopotrivă principii, valori şi respect faţă de legi, ci de una care întreprinde un atac coordonat şi sălbatic asupra bunăstării ori activelor publice şi o mare masă a cetăţenilor victime, un întreg stat robit intereselor mafiote. Este încă stare de urgenţă, situaţie care solicită măsuri excepţionale, mobilizare de amploare şi lideri cu clarviziune. Cu cât mai rapid este dispus Iohannis să înţeleagă această realitate, cu atât mai mult se va apropia de imperativele votului din 16 noiembrie.